Un an incomplet, un timp suspendat de boli și reguli, o lume dispusă să renunțe la tot pentru a supraviețui. Am fost forțați să ne distanțăm unii de alții, am căutat răspunsuri, dar s-au înmulțit întrebările. Cu gândul la un final fericit, am devenit mai triști. Sigur, nu recunoaștem. În proximitatea sfârșitului, am subestimat începutul, mereu surprinzător și plin de noi promisiuni. Nu ne interesează direcția în care mergem, ci doar să continuăm un drum. Rămân în urmă experiențe personale dramatice. Și, totuși, ar trebui să ne păstrăm optimismul. Viața nu poate fi învinsă și va avea întotdeauna ultimul cuvânt.
Ne obișnuiserăm să luăm totul în râs. Superficiali cum suntem și considerându-ne prieteni ai unui viitor cert, l-am descoperit a fi extrem de schimbător. Planuri și previziuni de tot felul s-au năruit peste noapte. Poate că ar trebui să învățăm ceva din asta și să fim mai modești în ceea ce privește posibilitățile proprii. În fața suferinței și a morții suntem pe cont propriu și ni se cere dovada demnității unei vieți închinate Lui. Promisiunea unei sănătăți nemuritoare falsifică realitatea celor mai consistente experiențe ale propriei umanități, cele legate de inevitabilul final. De aceea, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, ne rugăm tot timpul pentru un „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos…”
Plini de speranță, ne facem tot felul de urări: de sănătate, de prosperitate și fericire. Ar fi minunat ca ele să nu fie formale, ci să pornească din inimi greu încercate, adică sincere. Mai mult ca în ceilalți ani, această ultimă zi ne îndeamnă la reflecție și la înțelepciunea unei lecții dure. S-au descoperit gândurile multor inimi, s-au dat multe cărți pe față, iar pe oameni i-am văzut exact așa cum sunt. Pe unii i-am judecat, pe alții i-am iertat. Am pierdut oameni dragi. Am plâns și am râs, ne-am pierdut nădejdea pentru a o regăsi peste o clipă. Și, peste toate, ne-am rugat pentru dușmanii noștri neîmpăcați. Am stat în frig și în ploaie înălțându-ne glasurile către Cer pentru cei bolnavi. Le-am fost aproape celor părăsiți, săraci și înfricoșați. Dar au continuat să ne blameze, cu mai multă vigoare. Din toate acestea n-au înțeles nimic. Chiar și așa, intrăm în noul an cu acel senin al împăcării cu toți și, cel mai mult, cu noi înșine.

P. S. La mulți ani! Vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru urări!

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „