Nu aveam televizor. Până la vârsta de 18 ani nu aveam televizor. Nu îngăduia Dusea. Cărți. Și culori. Și creioane. Si cinema (teca, mai ales. Cinemateca, na). Și teatru. Radiofonic. Și la Teatru. Asta era voie
Era voie să scriu pe pereți. Și să desenez. Și să pictez. Bine, eu mai mâncam pereții, dar înțeleg că mulți copii fac asta. Râcâiam cu unghiile, dacă nu eram mulțumită cu calitatea produsului artistic – și nu prea eram, că sunt perfecționistă de mică- și desenul/pictura nereușită dispărea…
Da, era voie să scriu pe pereți. Era chiar obligatoriu, pentru mine. Îl vedeam pe Dusea scriind, îi vedeam pe prietenii părinților desenând (pe Sorel, pe Sașa…).
Vreau și eu… și după aia…
După aia eu mâncam tencuiala. Peretele. Și o luam de la început, că am fost determinată de mică. Tenace, se zicea pe vremea mea.
Părinții au zugrăvit abia când am mers la școală, la șase ani. Le-a părut rău: Toți pereții erau acoperiți cu lucrările mele: scrieri și desene/ picturi.
Mergeam la teatru. La teatru. Pentru copii: teatru de păpuși, mai ales în Herăstrău. Mă cam îmbrânceam cu ceilalți copii pentru loc: cine vine primul stă în primul rând. Și poate să strige și poate că aude prințesa, sau poate-poate că lupul o să se sperie, și-o să fugă…
Pe urmă, mă duceau parinții la teatru de oameni mari. Eu eram mică, dar ei mă duceau la teatru de oameni mari. Mama cumpăra bilete prin sindicat. Pentru întreaga lună, cam un spectacol pe săptămână. Și mergeam împreună. Era sărbătoare: ne/ mă îmbrăcam frumos, frumos și.. . Și la întors luam chiar taxiul, că era târziu și mâine dimineață ai școală (prindea Mama bilete în timpul săptămânii, ce să-i faci?!) Bine că erau.
Și la Operă mergeam. Și la Ateneu, la concert.
Eram de-acuma marișoară, nu mai voiam să merg de mânuță. Ce, sunt bebe mic, să merg de mânuță cu părinții?? Dar la spectacol stăteam între ei, între părinți, și-i țineam de mână. Ne țineam de mână.
Tare era bine. Inspiram.. .ba nu, adulmecam cu nesaț..mirosul, parfumul teatrului. Era frumos, misterios, neașteptat, un pic difuz, nițel confuz, nedefinit, mișcător, tremurător, murmurător.
Oameni și oameni. Și lumina, și zumzetul, și candelabrele, și programul de sală, și foaierele și scena și scaunele. De pluș. Uneori mă înțepau (mă dădeam huțanu).
Termină, ești la Teatru, nu în parc, la leagăne!!!! zicea Mama), alteori nu. Scena. Apoi întuneric și începeam. Întâi gong, și după aia…
Când eram pedepsită, că mai făceam prostii și nu eram rezonabilă, nu mai mergeam la teatru.
Era foarte trist…