S-ar putea crede că e nevoie de abilități înalte pentru a simți Prezența prin excelență. Strigat de orbi și leproși, Hristos Se apropie de cei de care se îndepărtaseră toți. Neputința, boala, infirmitatea, ne plasează pe ultimul loc al complicatelor ierarhii umane. Groaza omului a fost întotdeauna aceea de a nu rămâne mai prejos decât ceilalți. Angajați într-o cursă infernală, dispuși să sacrifice orice urmă de moralitate în numele satisfacerii unui orgoliu nemăsurat, cei care trec zilnic pe lângă nefericiții acestei lumi au devenit surzi și muți, orbi și slăbănogi fără să o știe. Prezența celuilalt e remarcată doar dacă există vreun oarecare interes. În rest, strigăt mut.
Cei care nu au știu exact ce le lipsește. Să vadă, să meargă, să audă, să vorbească. Normalitatea existenței noastre s-a banalizat. În ultima perioadă, am constatat cu amar cât de mult ne lipsesc lucrurile ce ne sunt interzise. Ca urmare, cei ce văd nu vor cere niciodată să nu vadă.
Prezența Lui este remarcată atunci când face minuni. Altfel, este pusă la îndoială identitatea Sa divină, trezește suspiciuni, deranjează protipendada vremii și sfârșește prin a fi eliminat, de s-ar putea, definitiv. Nu s-a schimbat nimic de-a lungul timpului. Același Iisus, lăudat când deschide ochii ce n-au văzut niciodată, este evacuat dintr-o lume îndrăgostită de știința transformată în religie. Investigată de aproape, orice minune ridică serioase semne de întrebare pentru scepticii de serviciu, cu toate că, în mod paradoxal, medicina, de exemplu, a făcut posibile multe lucruri imposibile, ca și Hristos.
Credința este cauza vindecării orbului și a multora. Înțeleasă greșit și teoretizată excesiv, ea e motivul răsturnării unui întreg eșafodaj de superstiții și îndoieli. Cel ce crede e un om extrem de lucid și transformă fiecare moment al vieții lui în ceva minunat. Când credem, nimic nu mai e la fel, ca atunci când ne îndrăgostim. (Simt zâmbetele ironice ale cititorului.) Nu-i nevoie de prelegeri academice despre iubire, ci de a fi prezent, acum și aici, pregătiți să strigăm, să-L chemăm mai aproape pe Cel Ce-L iubim. Credința e o simțire interioară, a inimii înfometate de sens, înrâurite de harul Duhului Sfânt. Nu strigăm decât atunci când nevoia noastră depășește iubirea de sine nemăsurată. În rest, nu se aude decât glasul dulceag al lingușitorilor aflați în căutarea unei potențiale victime. Aceștia nu cred decât în ei înșiși.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „