Săptămâna ce tocmai a trecut m-am gândit destul de mult la cât de importantă este aprecierea oamenilor de lângă noi și, desigur, aprecierea noastră față de noi înșine. Ba mai mult, undeva pe la începutul zilei de marți, m-am găsit angrenată într-o discuție în care nu dezbăteam prezența, ci mai degrabă absența recunoștienței celor din jur față de acțiunile celorlalți, precum și îngăduința pe care, din păcate, de cele mai multe ori uităm să ne-o arătăm unii altora.
Auzim la tot pasul clișee precum “soția mea gătește extraordinar, dar nu-i spun niciodată nimic, oricum asta este treaba ei”, “angajatul meu face o treabă formidabilă, dar dacă îi zic faptul că sunt mulțumit de prestația lui o să i se urce la cap”, “copilul meu e printre primii din clasă și mă face mereu mândru, dar prefer să-I ambiționez spunându-i că întotdeauna e loc de mai bine”.
Este de la sine înțeles că pot distinge anumite situații în care astfel de convingeri pot face mai mult bine decât rău, însă linia este extrem de fină. Trăim într-o societate în care veșnic se cere mai mult și mai bine, în care idealul de perfecțiune este în permanentă schimbare, într-o lume în care presiunea celor din jur atârnă greu pe umerii noștri și ne face să uităm, adesea, că sunt zile în care trebuie să ne aprecim exact așa cum suntem, că suntem suficient de realizați, că atât mintea, cât și corpul nostru au nevoie de mulțumiri discrete, de aprecieri zilnice.
Am întâlnit de-a lungul timpului numeroși oameni care, fie pur și simplu nu apreciau pe nimeni și nimic, fie o făceau, însă alegeau să nu spună. M-am grăbit repede să trag o concluzie și, cum era de așteptat, m-am pripit. Cred cu tărie că un om merită să cunoască sentimentele pe care le ai față de el, în special dacă sunt pozitive. Și, cu toate acestea, uneori mai admit și excepții. De pildă, în cazul în care, din diverse motive, iar aici exclud cu desăvârșire orgoliul, un om nu poate spune altuia că îl apreciază, însă îi arată asta prin diferite gesturi, să zicem că lucrurile se echilibrează cumva. Însă ce te faci dacă niciun gest din lume nu echivalează cu vorbele prin care îți declari recunoștința? Acum foarte mulți ani citeam undeva că există persoane care se îndrăgostesc cu ochii și persoane care se îndrăgostesc cu urechile. În cazul nostru, dacă iubita vede florile și, cu toate acestea, vrea să audă, de fapt, că o apreciezi, putem spune că face parte din cea de a doua categorie. Și-atunci să țe ții!
Nu vreau să mă deghizez în lupul moralizator, însă închei prin a vă spune să deschideți gura și să spuneți răspicat că le sunteți recunoscători celor pe care îi apreciazi, cei fără de care viața în general, job-ul sau relația, ar fi mult mai dificile, mai anoste și mai lipsite de sens. Adesea, aprecierea este vitală pentru ființa umană.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.