Zilele trecute m-am surprins vorbind atât despre lucrarea de licență, cât și despre cea de disertație și nu mică mi-a fost mirarea când am realizat că una dintre profesoarele ce mi-au coordonat tezele a avut în totalitate dreptate. Eram speriată și extrem de îngrijorată, iar pentru a mă impulsiona, credeam eu – fără să știu că peste ani vorbele dumneai o să capete un alt sens, aceasta mi-a spus că după terminarea proiectului de licență o să nutresc sentimente nemaîntâlnite de mine până atunci. Mi-a zis “O să fie ca și copilul tău! Ca primul tău copil!” La aproape trei ani de la susținerea ultimului examen din facultate, aceste cuvinte răsună altfel, înseamnă altfel și exprimă altfel!
Eu fac parte din categoria studenților care au avut noroc de coordonatori profesioniști, înțelegători, pregătiți și dedicați. Acesta este unul dintre motivele pentru care m-am străduit ca totul să iasă bine, primind, adesea, reproșuri sau mustrări pentru perfecționalismul meu. Reveind, vă spuneam că m-am găsit într-o discuție în care, efectiv, îmi lăudam lucrările în maniera în care o mama își laudă odraslele. Mi-am dat seama cât de important a fost faptul că am iubit fiecare rând scris, că am făcut tot posibilul să-mi pun amprenta în fiecare paragraf. M-am îndrăgostit, la un moment dat, iremediabil și irevocabil de subiectele abordate și am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi exprim punctul de vedere coerent, pertinent, concis, dar și foarte puternic individualizat.
Ajunsă acasă, imediat după discuția în cauză, m-am gândit la anii de studenție, la cât de mândră sunt de lucrările de licență, respectiv de cea de diserație – teze cu care am încununat, practic, anii de studiu. Este foarte posibil ca acest sentiment de mândrie să fie exagerat și poate chiar să nu fie exact ceea ce simt cu adevărat, însă nu știu cum să descriu altfel rezultatul muncii mele.
Acest subiect, ca și multe altele pe care am apucat doar să le ating tangential de-a lungul experienței mele jurnalistice, promit să fie dezbătut cu altă ocazie. Îmi doresc să fac din anumite articole adevărate oportunități, să mă documentez temeinic și să vin în fața cititorului cu lucrări complexe, care să abordeze viziuni noi. De ce? Pentru că sunt anumite subiecte pentru care nu-mi ajung câteva sute de cuvinte, pentru care vreau să-mi exprim părerea și obiectiv, dar și subiectiv, pentru care am nevoie de inspirație, de idei. Sunt anumite lucruri despre care, pe parcurs, îmi doresc să scriu articole structurate și bine puse la punct. Exact ca în viață – în viață sunt subiecte despre care trebuie să ai păreri demne de luat în considerare, argumentate și care să vorbească despre tine ca om.
Exact așa a fost, de pidă, în cazul meu. Tezele cu care am terminat facultatea, dar și masteratul, pe lângă subiectul abordat, vorbesc despre mine. Fiecare fraza spune ceva, mă caracterizează într-un fel. Am uitat să menționez că ajunsă acasă după discuția ce face subiectul acestui articol m-am așezat pe canapea și am deschis coperta lucrării de licență; mi-am trecut mâinile peste pagini și mi-am adus aminte de vorbele profesoarei mele. A fost printre puținele dăți în care am considerat că pot atinge realizări – fizic, palpabil.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.