Chiar ieri citeam pe un site de socializare extrem de simpatizat o postare în care se prezenta cum a luat naștere una dintre cele mai cunoscute universități din lume. Pe scurt, este vorba despre întâmplarea unor soți care, în urma pierderii tragice a fiului lor, decid să construiască în memoria acestuia o clădire pe care să o doneze universității la care juniorul învăța. Îmbrăcați modest, extrem de răbdători cu toanele unei secretare, acestia reușesc în cele din urmă să aibă o discuție cu directorul bine-cunoscutei Harvard care, judecându-i după haine, încearcă să râdă de ei. Auzind prețul, pentru ei mic, al unei clădiri, soții deci să părăsească biroul și să înființeze propria universitate pe care o denumesc, după numele fiului, Standford Junior. Rivalitatea dintre cele doua universități este recunoscută și astăzi, iar rezultatele obtinute de cercetătorii acestora răsună în toată lumea.
Desigur, morala este aceea de a nu îi judeca pe ceilalți după aparențe. Sincer? Nu am căutat veridicitatea acestei informații, acestei postări, acestei întâmplări. Nu știu dacă textul a fost scris pentru a înduioșa și pentru a câștiga aprecierea mai multor oameni – căci, în mod evident, o astfel de poveste te emoționează, însă promit ca după încheierea acestui articol să dau fuguța pe internet și să aflu, iar într-un articol imediat viitor să vă lămuresc. De ce nu am făcut acest lucru înainte să vă împărtășesc postarea? Pentru că așa cum v-am obișnuit, nu ea face subiectul articolului de astăzi, ci, mai de grabă, morala ei.
În ultimul timp m-am tot lovit de exemple, mai minore sau, din contră, cu un mare impact – cel puțin pentru mine, din care cu ușurință se puteau trage concluzii de genul: aparențele înșeală. Am să vă dau două dintre ele pentru că, într-un fel sau altul, le văd opuse. La bancă, într-una din zilele săptămânii trecute și puțin peste ora deschiderii, în fața mea un domn încerca să aibă o discuție cu un reprezentant. După câteva insistențe, în fața lui se postează o doamnă care, vizibil deranjată de această cerere, încearcă să îl intimideze pe domn acuzându-l de sărăcie (îmi aduc extrem de bine aminte pentru că, pe moment, acest cuvând m-a frapat). Mergând mai departe de atât, doamna, bine îmbrăcată, coafată și cu tocuri înalte, a continuat să îl admonesteze pe domn cu privire la locul de munca al acestuia, ghicind, după hainele pe care le purta, că lucrează în cadrul unei firme de salubrizare. Scena părea una din operele lui Ion Creanga și pe cât de amuzantă a putut părea la început, s-a transformat rapid într-o situație penibilă și de prost gust. Cert era faptul că eu eram convinsă că duduia era un soi de șefă, clar de directoare. Peste câteva minute, în apărarea domnului, sare un altul, abia venit, care, îmbrăcat modest, însă elegant, încearcă să aplaneze situația. Acesta o strigă pe femeie pe nume, semn că o cunoaște, o roagă să plece și îl invită pe domnul deja speriat, înăuntrul unui birou. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că pe ușa respectivului birou, gravat pe o plăcuță, scria citeț “director general”.
Nu am apucat să mă dezmeticesc, să apreciez calmitatea și omenia de care a dat dovadă un director (cu toate că aceste caracteristici ar trebui să se regăsească în comportamentul tuturor oamenilor, indiferent de funcție, și să nu mai fie considerate minuni – pe care ajungem să le contemplăm zile în șir) sau să fiu indignată de cuvintele aspre ale femeii, că am și fost strigată de o domnișoară drăguță (nu știu voi, dar eu am fost nevoită să mă programez și tare încântată am fost să intru în bancă la ora la care am fost chemată).
Am terminat rapid treaba, am rezolvat ce aveam de rezolvat și m-am lămurit cu privire la niște aspecte. M-am grăbit să eliberez ghișeul și să dau voie unei alte persoane să îți încheie socotelile cu bancă, însă, întorcându-mă, o văd țanțosă pe doamna ce mai devreme îmi părea cel puțin directoare, spălând pe jos. Dacă nu și-ar fi lăsat hainele și tocurile de-o parte și dacă n-ar fi fost îmbrăcată într-un halat albastru și încălțată în saboți albi, aș fi putut să jur că marea directoare a vărsat cafeaua, iar buna creștere nu îi permite să lase pe altcineva să strângă mizeria în locul ei.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.