Unul în care se făcea că rămânea singur, contemplând oamenii transformați în mesaje de avertizare, priviri urâte și cuvinte mincinoase. Până și cei mai buni prieteni încetaseră să mai creadă în el. Se îndepărtau discret. Toți deveniseră statui, efigii, tablouri. Când încă era convins de loialitatea și principialitatea lor, transformate în legende și crezute de majoritatea celor îndrăgostiți de propria superbie, îi privea cu naivitatea celui care vrea să schimbe lumea. Sacrifica totul pentru celălalt, uitând cu demnitate de propria persoană. Nimeni nu înțelegea cum reușea performanța de a rămâne impasibil la atâtea dovezi ale indiferenței generalizate.
Într-o zi, a venit momentul unei decizii capitale. Una dintre acelea care n-ar fi putut să-l schimbe doar pe el, ci să inspire multe conștiințe încărcate de liniștea tăcerilor vinovate. A luat-o. Consecințele au început să îi dezvăluie o singurătate așa cum nu își imaginase vreodată. Aceea în care nu se mai poate vedea om cu om, densă, lăptoasă, ca o ceață. Cei care l-ar fi putut ajuta, aliniați cuminți, ascultau ordinele venite de sus, cele oficiale, indiscutabile prin natura lor.
Ar fi trebuit să-l sperie, gândeau unii. Alții, precauți, se așezaseră confortabil în fotoliile acelea din care simțeau că sunt la suficientă distanță astfel încât să nu fie afectați în niciun fel, mai ales emoțional. Toți urmăreau să vadă care va fi deznodământul. Invariabil, toți cei care se aventurau pe acest tărâm al libertății, sfârșeau prin a fi transformați în eroi post mortem. Doar că el se simțea din ce în ce mai puternic. Aerul tare al înălțimilor Crucii, Everestul incontestabil al Împărăției Lui, îi deschisese apetitul de Viață. Privea cum se furișau abil, temători, lași. Cheia succesului, din perspectiva lor, era să taci și să îți recunoști vinovății imaginare. Lașitatea era văzută ca cea mai înaltă smerenie. Supraviețuirea cu orice preț. Fiecare își salva pielea cum putea.
Continua să citească acele mesaje, să descifreze acele priviri, să înțeleagă acele cuvinte. Era foarte mirat de acea imagine pe care i-o construiseră. Se vedea că îl urmăreau de mult, dar îl lăsaseră în pace. Oricum, nimeni nu mai avea răgazul de a citi rândurile unuia care visa atât.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „