Nu ne (mai) place autoritatea nimănui. Îndrăgostiți de neprevăzutul vreunei țări îndepărtate, ne părăsim părinții, încărcați de munca lor de o viață. Pentru că ni s-au răcit într-atât de mult inimile, încât preferăm propria moștenire înainte de termen. Nu mai avem răbdare să ne plece tații, ci pornim noi înșine pe drumul alunecos al plăcerilor. Ne împrietenim cu dușmanii și îi ignorăm pe frați. Fugim de noi pentru a ne regăsi, într-un târziu, în brațele tremurânde ale Celui care ne iubește mai mult decât am reuși noi vreodată. Experimentul crud al înstrăinării ne surprinde prin duritatea unei vieți departe de Patria noastră cerească. Poftim la roșcovele porcilor și ne aducem aminte de bunăstarea casei părintești, capabilă să hrănească inclusiv slugile. Și, totuși, autoritatea Tatălui înseamnă haina cea bună, inel, încălțăminte și ospățul bucuriei reîntoarcerii fiului risipitor. Doar un Părinte știe ce înseamnă moartea propriului copil și, mai ales, învierea lui. Din inima Lui, nu se pierde niciun fiu: nici cel mare, nici cel mic. Din ale noastre, o întreagă lume de mame și tați care privesc în zarea vreunei țări îndepărtate se stinge ca o lumânare. Vom fi oare în stare să-i așteptăm cu aceeași înfrigurare ca și ei? Poate că da, iar dorul de ei e mărturia dragostei pe care au sădit-o în noi.
Preocupați de soarta și alegerile fiului risipitor sau de cele ale fratelui mai mare, uităm de tatăl lor. Contrar multor așteptări, El este generos, drept și îngrijorat de fiul său cel mic. Continuă să iubească și să spere, chiar și atunci când fiii săi nu se ridică la înălțimea nobleții sale interioare. Și iartă. Celui mare îi e frică, cu gândul la prieteni și la vreun ied necesar petrecerii cu ei, iar celui mic, preocupat tot de amici, îi lipsește experiența unei averi câștigate prin muncă. Amândoi se grăbesc să își judece greșit Tatăl.
Astăzi, a asculta de cei care le-au dat viață a devenit insuportabil pentru mulți copii. Părinții, dimpotrivă, nu renunță niciodată la fiii lor. Cei doi frați o fac cu ușurință față de Tatăl lor, cel mic purtându-se ca și cum ar fi murit, iar cel mare, ca un argat. Neînțeles de nici unul dintre ei, El rabdă neascultarea celui mic și nemulțumirea celui mare. Așteaptă, îngrijorat, întoarcerea fiului risipitor și manifestarea dragostei fraterne.
Ca urmare, se cuvine să pomenim iubirea Tatălui. Până la urmă, el a iertat și a iubit constant, ca un Dumnezeu.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „