N-am putea călători spre Înviere fără ei. Judecata din urmă restabilește o ierarhie răsturnată de mărunte aranjamente omenești. În lumina Adevărului, propriile slăbiciuni își dezvăluie culorile crude. De dincolo sau de dincoace de mormânt, așteptăm acea Primăvară în care toți cei din pământul-mamă vor răsări asemenea unor flori. Odihna lor presupune efortul nostru de a nu-i uita. Pomenirea lor este, de fapt, un veritabil exercițiu pentru Paștile cele de taină.
Credem într-un Dumnezeu aflat în căutarea fiecăruia dintre noi. Nu contează locul în care ne aflăm, iar mormântul fiecăruia dintre cei trecuți din această lume a devenit, prin Pogorârea Lui în cele mai de jos ale pământului, un veritabil receptacol al Vieții. Lumina Lui străbate tenebrele oricărui întuneric și umple de nădejde bună inimile celor bat întotdeauna pentru cei dragi. Țărâna din care am fost luați își păstrează capacitatea de a fi modelată încă odată de Duhul care suflă unde voiește. Un Univers plin de părinți și copii, de moși și strămoși, stă să se ridice la auzul rugăciunilor Dumnezeieștii Liturghii. Auzim șoapta mamei și a tatălui, a fiului și a fiicei și le răspundem oferindu-le iertarea Lui.
Când nu va mai fi dor, probabil va veni sfârșitul. Înfricoșător, răscolitor, dar și revelator, ne așează față în față cu toți cei pe care i-am cunoscut. Confundat adesea cu trecutul sau cu viitorul, acest moment al bilanțului indică precis cine suntem cu adevărat. Ne vor fi judecători toți cei străini, goi, prizonieri, bolnavi, flămânzi și însetați. Pentru că oamenii nu mor doar de bătrânețe, ci și din pricina indiferenței și a singurătății. De aceea, a ocoli acel moment critic al celui de lângă noi înseamnă a rata Viața. A trăi degeaba, pentru că nimeni nu-și va mai aduce aminte de noi. Consistența prezentului ne ispitește cu gândul că am fi nemuritori. Că ne putem permite la infinit să-i ignorăm pe toți, de aici și de dincolo. Cimitirul nu a fost niciodată vreun muzeu, ci imaginea cea mai realistă a unui viitor nu prea îndepărtat. Doar că, pentru cei ce cred, crucile așezate la căpătâiul celor dragi sunt cele mai autentice indicatoare spre Învierea vieții. Pentru cei care nu cred, Învierea devine a osândirii.

P. S. Iară și iară ni se face dor… Iar uneori, nerăbdători să știm ce e dincolo. Dar de credem, deja am aflat.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „