Am observat de la o vârstă destul de fragedă că o ciocolată, un pachet de cafea sau, mai mult de atât, un plic, deschid, nu de puține ori, drumuri și ridică bariere. Anii au trecut, iar lucrurile nu s-au schimbat deloc. Cei din jur dau vina pe sistem. Acum câteva luni am scris un articol în care mi-am exprimat opinia sinceră, cât se poate de subiectiv, dar argumentat, despre acest sistem pe care am ajuns să îl blamăm cu toții. Atunci, ca și acum, consider că noi îl alcătuim și că a noastră e vina, că noi am perpetuat un obicei prost pe care l-am dus mândrii mai departe, din dorința de a sta în față, de a intra primii – într-un cabinet medical, cu copilul la o școală de care, de fapt, nu aparținem, în fața cozii, la pâine.
Revenind la subiect, căci așa cum v-am obișnuit am deviat de la el, am crescut cu obiceiul de a da ceva la schimb pentru orice serviciu, chiar și pentru un ajutor firesc, normal, uman. Astăzi mi-a trecut pragul biroului o doamnă speriată, rușinată și cu o mare rugăminte: să-i printez o decizie, sosită pe mail. O treabă de câteva secunde, pentru care mi-a mulțumit minute în șir. Mai mult de atât, la o perioadă scurtă de timp după ce am ajutat-o – în viziunea ei și am făcut un lucru absolut normal – în vizunea mea, a reintrat în birou și mi-a dat o sumă de bani. Nu am de gând să mă feresc – e vorba de zece lei. Am gândit: o hârtie scoasă la imprimantă? Cât costă un print la papetărie – maxim 50 de bani. Atât de mare să fi fost pentru dumneaei deranjul? M-am ridicat cât de repede am putut și am rugat-o să își ia banii înapoi. Nu vreau să-mi imaginez cum se comportă când cineva îi cedează locul în față, la coada de la magazin, când cineva de la farmacie îi explică calm în ce mod trebuie să ia medicamentele.
Am rămas impresionată și am reflectat toată ziua la cele întâmplate. Mi-am dat seama că unii dintre noi am uitat ce este normalul, banalul, umanul. Văd atât de firesc să ajutăm, să dăruim, să facem cât se poate de multe pentru cel de lângă noi. Am devenit atât de reci la nevoile celor din jur, ne-am închis atât de mult în noi, am lăsat grijile, agitația și ritmul alert al vieții să ne transforme și să ne fure, zi de zi, din sentimente. Atât de mult ne-am schimbat încât acum, când cineva se comportă așa cum este normal, când cineva de ajută, chiar și cu o chestie banală, cum ar fi ținutul ușii de la lift, ne impresionează. Cel puțin pe mine o face. Mă gândesc zile în șir la aceste gesturi care, în esență, sunt umane. Îmi doresc să normalizăm bunul simț, omenia, dragostea pentru cei din jur, ajutorul fără așteptări sau intenții ascunse. Să fim oameni a ajuns să coste – ce trist!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.