…așa se aude vocea celui se tânguie copleșit de lanțul cel greu al păcatului. Singurătatea lui îi dă prilejul unui dialog interior și, totodată, cu Cel care L-a creat după al Său Chip. Un glas stins, un om ajuns la capătul puterilor, aflat pe buza prăpastiei. Boala lui, invizibilă, dar prezentă, îl face să suspine și, cu ultimele puteri, să strige. Slăbit din cauza unei îndelungi stări de agonie, a răutății care s-a insinuat adânc în fiecare cuvânt, gest și gând al lui, nu mai poate sta drept, ci în genunchi, prăbușit sub cea mai teribilă greutate: cea a patimilor.
Așa cum se întâmplă în proximitatea morții, îi trece prin fața ochilor întregul film al unei vieți ratate, eșuate de la rostul ei inițial. Doar în acest punct are parte de cea mai înfricoșătoare priveliște a propriei vieți. Lacrimile șiroiesc și scaldă în lumină vederea obosită de nimicnicia lumii. Îl cuprinde acea liniște de dinaintea evenimentului major al întregii existențe: Judecata. Din perspectivă divină, slăbiciunea umană are parte de o infinită milă. Din cea umană, asprimea de care a dat dovadă permanent față de ceilalți se răsfrânge dramatic asupra lui: cu judecata cu care judecați, cu aceeași veți fi judecați… Cuvintele acestea se înfig asemenea unui pumnal în urechile lui.
Acum nu se mai poate ascunde. Minciuna, care îi acoperise de multe ori adevărul gol al sufletului său chinuit, se destrăma ca o ceață. Imaginea aceea infailibilă cu care se obișnuise, atotputernicia efemeră a funcțiilor ocupate, succesul de care fusese atât de îndrăgostit, erau doar umbre. Îi plăcuse să domine, să privească disprețuitor orice neputință, iar acum, el era victima. Se târa, plângând cu amar. Era doar un simplu om, până la urmă.
Cele mai curate lacrimi sunt cele ale umilinței. Tratată cu multă finețe de specialiștii teoriilor fericirii contrafăcute, căzuse în uitare. I se ceruse tot timpul să fie mândru, pozitiv, să nu se lase călcat în picioare, să își ceară drepturile. Cine ar fi crezut că această nesuferită umilință era singura capabilă să se înfioare Inima de Tată a Milostivirii?

P.S. Un plâns înfundat, lacrimi lucind în lumina tainică a lumânărilor, suspinul profund al unor inimi zdrobite… Le-ați auzit vreodată?

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „