Privesc în urmă cu drag, cu dragoste, cu dor și prețuiesc toate amintirile legate de copilăria mea fericită, lipsită de griji și plină de bucurie. Mă consider norocoasă, am fost un copil iubit de toată familia, eram în centru ateției la fiecare reuniune și toți se străduiau să-mi facă pe plac. Desigur, toate acestea m-au transformat, pe alocuri, într-un adult alintat și capricios, dar nu regret nicio secundă că ai mei au procedat așa cu mine. Viața a avut grijă să-mi demonstreze că nu totul e despre mine, iar vorbele bunicii s-au adeverit. Da, ca multe alte bunici, și a mea obișnuia să spună: să-i facem toate poftele acum, cât e mică, că are timp apoi să se lovească de greutățile vieții. Și n-am fost o excepție, universul mi-a dat și apoi mi-a luat ca mai apoi să-mi dea iar.
Trecând peste acest intro siropos și ambiguu, altceva voiam să vă spun. Anume că am în minte o amintire peste care, de fiecare dată când dau, zâmbesc. Cu sufletul. Sper că vă este familiar fenomenul. Ei bine, mă gândesc cu nostalgie la vacanțele de vară, în special la cele câteva zile pe care obișnuiam să le petrec, negrșit, în fiecare an, pe litoral. Nu știu dacă să mă consider îndeajuns de mare încât să folosesc lozinca pe vremea mea, însă, pe vremea mea, când ajungeai la mare, dădeai fuga la primul magazin de suveniruri, alegeai cea mai frumoasă vedere și o puneai mintenaș la poștă – ca cei de acasă să fie siguri că le duci dorul. Da, am prins și vremea când le spuneai asta la telefon, printr-un mesaj și mai apoi pe whatsapp sau pe messeger, însă trebuie să recunoaștem: cele câteva rânduri așezate cu grijă pe spatele unei vederi nu echivalează nicicum cu un alt mijloc de comunicare actual.
Păstrez cu grija, în maniera cu care păstrez amintirile în suflet, toate scrisorile și toate vederile, într-un loc numai de mine știut – care deschide, și astăzi, o fereastră către demult. Și cu toate acestea, pentru a păstra viu obiceiul, cu toate că ne auzeam zilnic la telefon, până acum câțiva ani, obișnuiam să-mi trimit scrisori cu cineva foarte special pentru mine. De ce? Pentru că sentimentul oferit de primirea unui plic cu vești, cu dor și cu iubire, nu egalează un video call. Să exemplific mai bine, e ca și cum odată la câteva săptămâni vine Craciunul și tu te găsești căutând cu nerăbdare în cutia poștal, sperând că Moșu’ a trecut pe acolo și din desaga lui a scos o scrisoare cu numele tău pe ea.
Toate acestea se întâmplau, cel puțin acum ceva ani, lunar, în timp ce acum pun și/sau primesc doar două-trei scrisori pe an (mă refer la cele personale, cu destinatar prietenos, familial, căci facturile nu se opresc niciodată din a veni). De ce? Pentru că fiorul unei scrisori parfumate cu dor și dragoste este adesea ucis de Poșta Română: cozi interminabile, personal depășit de situație, buget lipsă, oficii cu aer comunist. Trist, căci încerc din răsputeri să păstrez viu un obicei de care mulți își amintesc cu drag și care trezește nostalgie în toți cei ce au primit, fie și doar o singură data, o scrisoare de la o soră, de la un verișor sau de la un prieten drag.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.