Am înțeles vreodată, cu adevărat, drama celui ce a păcătuit? De o complexitate extraordinară, sufletul omului e capabil să devină un întreg univers. Aici, tristețea capătă dimensiuni cosmice, plânsul se aude până la Cer, tumultul conștiinței împovărate schimbă cu totul percepția obișnuită a ceea ce înseamnă greutate. Ipocriți, îl urâm pe cel care a greșit. Îl repudiem igienic, îl judecăm sistematic, știm mai bine ca oricine ce ar fi trebuit făcut pentru a nu se ajunge aici. Și așa, înstrăinați, alungați, puși pe rugul necruțător al unui tribunal orbit de propria perfecțiune, nefericiților al căror glas rămâne neauzit, li se refuză accesul la iubire. Inclusiv Dumnezeu este avertizat politicos că sunt oameni irecuperabili.
Poate s-ar găsi cineva care să asculte povestea celei/celui ce mult a iubit… În liniștea nopții, în spatele ușii închise de fariseii acestei lumi, pot fi auzite dramele neștiute ale celor care vor să sărute picioarele Cuiva, să le spele cu părul capului lor, să ofere darul alabastrului de mir. Pustia adâncă a lumii ascunde egiptencele/egiptenii care și-au cunoscut grozăvia de a nu fi iubit pe cine trebuie, la momentul potrivit. S-au vândut tuturor, fără să știe adevărata valoare a vieții lor. S-au lăsat pradă celor care nu au fost iubiți vreodată, arși, și unii și alții, de flacăra desfrânării. Într-un final, au aflat că nu îți ajunge o viață pentru a te elibera de singurătatea păcatului. Nevăzând pe nimeni, vor privi cu alți ochi orice făptură omenească. Doar atunci vor cere să îmbrățișeze cu buzele lor pe care altădată se prelingea veninul ucigător al minciunii, Viața Trupului și a Sângelui Celui care a luat de pe umerii tuturor împovăraților lumii lanțul cel greu al păcatului.
Datori cu doar 50 de dinari, iubim puțin. O datorie de zece ori mai mare, ne aduce mai aproape de drama celor care joacă totul pe o carte. E o adevărată taină, un miracol al trecerii noastre pe aici, cum acolo unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul. Fricoși, calculați, morali până la sterilitate, ratăm bucuria curajului de a rămâne consecvenți virtuților și păcatelor noastre. În acest fel, cei păcătoși se cred virtuoși, iar virtuoșii, păcătoși până în ultima fibră a ființei lor.
În cele din urmă, de ne-a fost teamă să Îl sărutăm, să-I spălăm și să-I ungem picioarele, am făcut-o pentru că întâi judecăm. Ne așteptăm ca, inclusiv El, să fie ca noi: distanți, cuminți, reci. Iar dacă nici în El nu mai avem încredere, în noi și cei de lângă noi, nici atât…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”