Cel mai îndreptățit se simte omul când îl trădează pe fratele său. Mizează pe capacitatea acestuia infinită de a ierta. E greu de trecut peste lașitățile neputinței de a fi în prim plan. Amenințat permanent de superioritatea celui din urmă, își construiește mărețul plan al anihilării Celuilalt. S-ar crede că am învățat ceva din crudele lecții ale istoriei, dar repetăm cu conștiinciozitate traseul urmat de frații mai mari ai lui Iosif, cel cu chip preafrumos.
Fascinați de forța Vieții care învie pe Lazăr după patru zile, suntem spectatorii Intrării Lui fără să ne treacă măcar prin gând că Se apropie o Ieșire din tristul decor al unei lumi condamnate iremediabil la Înviere. De aceea, îi însoțim pe toți cei care, la un moment dat, intră în Ierusalim uitând adevărata direcție în care se îndreaptă. Se cred nemuritori, ca orice mic tiran umflat în pene din pricina măruntelor sale calcule politice. Îi aplaudăm frenetic, văzând în ei falșii mesia ai unei umanități care dorește să se salveze ocolind Înălțimea greu de atins a Crucii. Adevăratul Mesia, care provoacă bucuria și strigătul spontan al pruncilor, intră cu acea blândețe insuportabilă a Celui care știe prea bine unde se duce, dar nu renunță să-și iubească fidelii detractori. Se vede aici sinteza Căii care ne aduce la adevărata Țintă, acel Ierusalim al Împărăției celor pe care nicio trădare nu-i va mai atinge.
Aruncat într-o fântână/mormânt și vândut pe 30 de arginți, fiul lui Iacov descrie profetic drama Altui Fiu, suficient de puternic să-și distrugă frații, dar maiestuos în asumarea deplină a Lemnului devenit Pom al Vieții. Raiul răsturnat al fiilor lui Israel și al tuturor neamurilor, este recuperat prin transformarea Golgotei în centrul lumii, Împărăția lui Dumnezeu pe pământ ca și în Cer. Toți vor să facă uitată crima, să falsifice, să își acopere urmele unei Ucideri ce s-a vrut perfectă. Până astăzi, cainii invidioși pe frate, răspândiți la scară planetară, surzi la glasul teribil al sângelui vărsat cu ură, Îl împung de nenumărate ori pe Cel care se încăpțânează să rămână viu pentru a împărăți. Aceeași soartă o vor avea cei ce nu vor muri la comanda Ighemonului de ieri și de azi. Într-un târziu, înfometați de Pâinea cea de toate zilele, se vor duce în îndepărtatul Egipt al lacrimilor.
Când, la rândul Său va fi flămânzit de roada smochinului neroditor, îl va blestema pe veci pentru că nu ne hrănim doar în vremea roadelor. Omul este o ființă veșnic în căutarea Hranei, pentru că nimic din această lume nu-i va putea umple imensul gol interior. Poate de aceea își vinde pe un blid cu linte dreptul de întâi născut, renunțând la demnitatea moștenirii Părintelui Său. Nemaiavând pe cine părăsi, fuge de sine, înnebunit de durere.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”