Luna aprilie a fost capricioasă, nehotărâtă, darnică în unele zile, dar răutăcioasă în altele, liant primăvăratic și în în cele din urmă, pe sfârșit! Cumva, am avut vaga impresie pe tot parcursul ei că sora sa, luna mai – sau florarul anului, va aduce după cum îi spune și numele – incontestabila trezire la viață a naturii. Însă, privind în jurul meu, ajung la concluzia că nu putem fi siguri, încă, de nimic! Mai ales din punct de vedere meteorologic.
Și pentru a trece cu adevărat la subiectul articolului de astăzi, voiam să vă spun încă de la început, pentru a vă putea imagina contextul întregii comparații, că în orașul meu, de aproape o săptămână, plouă zilnic. Nu, nu în continuu, nu cu vânt sau pe perioade lungi din zi, ci scurt, rapid, puternic, pentru câteva zeci de minute, apoi lent, pe ici, pe colo, maxim încă o jumătate de ceas. S-a întâmplat ca după fiecare astfel de rafală să fiu nevoită să ies afară și am observat ceva ce știam, adică ce mi se mai spusese de-a lungul timpului, dar ceva ce nu văzusem niciodată cu ochii mei.
Bineînțeles că știu încă de mică faptul că apa este unul dintre cei mai importanți factori în procesul creșterii, al dezvoltării corecte atât la oameni, cât și la plante. Ce n-am băgat nicicând în seamă a fost natura, imediat după ploaie: e verde, e plină de viață, e vânjoasă și pare pregătită pentru orice, de parcă ar spune că ploaia este deja cel mai rău lucru care i s-a întâmplat, iar acum nu mai poate fi surprinsă de nimic. Coroanele copacilor se înalță spre cer, florile ridică ochii din pământ, iar solul miroase a ud, a viu.
Comparația e poate banală, însă am tras-o într-una din zilele trecute, zi în care melcii ieșiseră de peste tot, iar atmosfera era încărcată de un miros plăcut, prevestitor al verii – îndrăznesc să spun. Asemenea naturii, omul este o cu totul altă ființă după o perioadă mai puțin plăcută din viața lui, este viu, dornic de a încerca, cu riscul de a eșua din nou, dispus să reîncerce, pregătit pentru orice. Se ridică din propria-i nenorocire și speră iar, nădăjduiește spre bine, spre frumos, crede în zile fără ploaie.
Poate unul dintre cele mai poetice articole postate vreodată, astăzi nu m-am simțit pregătită pentru altceva, mai ales că asemeni ultimelor zile – și astăzi am ieșit afară după ploaie, iar dacă stau bine să mă gândesc și dacă, firesc, țin cont de comparația ce face subiectul scrierii mele de mai sus, de fiecare dată am avut curajul să ies afară după ploaie, să mă ridic, să mă scutur de tristeți și să merg înainte spre un viitor mai însorit.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.