Tânjim după vindecare. Cei care au trista experiență a bolii înțeleg foarte bine cât de important este un miracol. Credincioși sau nu, în adâncul inimii lor speră la atingerea mângâietoare a celei care întruchipează delicatețea prin excelență a maternității. Viața, asigurată riguros de diverși specialiști, scapă oricărui calcul omenesc. Cu greu poate fi înțeleasă evoluția unei maladii în contextul fiecărui univers uman. Din păcate, omul stă sub semnul trecerii de la o stare la alta, o efemeritate înspăimântătoare pentru toți entuziaștii spectatori ai progresului medical.
Ne dorim intervenții divine intempestive. Ne scufundăm în negura necredinței când vedem atâta suferință în jurul nostru. Înțelegem cu greu sau niciodată rațiunile neputinței care ne învăluie. În fond, ratăm una din cele mai teribile lecții ale existenței, aceea care ne maturizează, ne schimbă și, poate, ne redă credința. Orgolioși peste măsură și încântați de minunile tehnologiei ajungem la conștiința unei false atotputernicii. Ne credem invincibili și/sau nutrim speranța că nouă nu ni s-ar putea întâmpla ceva rău.
Aflată în oglindă cu Vinerea Mare, zi cu reverberații profunde în conștiința creștină, cea de mâine afirmă cu tărie puterea taumaturgică a Lacrimii Maicii Vieții. Acolo unde oamenii rănesc, mama vindecă. Apa, fără de care nu e posibilă biologia niciunei ființe, se sfințește prin Cruce și rugăciuni. Învierea înseamnă, până la urmă ridicare, nu doar din morți, ci și din boală. Însetăm după speranță, ne hrănim cu Viață și continuăm un drum al durerilor devenite, la un moment dat, insuportabile. Mușcați de șerpii veninoși ai păcatului și ai morții, privim la Cel înălțat într-o Vineri pentru a fi vindecați. El este Izvorul Tămăduirilor, iar Maica Sa, cea care mijlocește continuarea unui drum spre Înviere.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „