Astăzi este vineri și, deloc surprinzător, am o stare de spirit bună, afară este soare, vântul nu bate deloc, iar oamenii zâmbesc. Nu degeaba menționam de-a lungul timpului că suntem influențați din punct de vedere meteorologic și, ceva ce nu cred că am mai spus, considerând că este de la sine înțeles, weekendul este momentul meu preferat din săptămână. Și sunt convinsă că nu doar al meu.
Articolul ce pride viață chiar acum – și cel pe care îl citiți voi astăzi, este mai degrabă o confesiune lejeră, extrem de sinceră, ca o discuție amicală cu o prietenă la cafea. Revenind, zilele trecute, adică undeva la începutul săptămânii, am citit pe internet un pasaj ce m-a însoțit încă de atunci, dar pe care, de drag, l-am citit și l-am tot recitit, uneori chiar și de câteva ori pe zi. Ca să continui este necesar să vă arăt despre ce vorbesc eu acum și despre ce vorbea Voltaire când a scris următoarele: “Visam că-s împărat pe-un colţ de rai,/ Iar tu – o fată care mă iubeai../ Când m-am trezit, sărac ca-ntotdeauna,/ În loc să plâng, am râs../ Şi-am râs întruna../ Ai să-nţelegi vreodată bucuria?!/ Pierdusem doar un fleac – împărăţia.”
Am dus cu mine aceste versuri și m-am gândit la ele din mai multe puncte de vedere. În primul rând mi s-a părut frumos și atât. Am contemplat simplitatea unor cuvinte care, alăturate, au rezultat într-o declarație de dragoste parcă ruptă din povești. Pe de altă parte, m-am gândit la strofă ca la un gând ce mi-a trecut prin minte, dar nu sub această formă: anume că bucurie mai mare, câștig mai râvnit, bogăție mai aurită decât dragostea sinceră, reală, adevărată – nu există!
În multe zile m-am surprins gândindu-mă că în viață ești cu adevărat bogat dacă lângă tine este un om cu care îți dorești o familie, ori cu care ai deja una, pe care îl respecți, pentru care nutrești sentimente puterice, care este alături de tine indiferent de greutăți. Consider că ești cu adevărat norocos dacă acasă înseamnă un om, nu o locuință, dacă abia aștepti să împărtășești cele întâmplate peste zi cu omul cu care te întâlnești seara, cel ce aduce liniștea, cel ce este liniștea.
De cealaltă parte a baricadei, până găsim acest om – și există șansa să nu-l găsim niciodată, e bine ca acel om să fim noi, pentru noi. Căci dragostea de sine este absolut necesară și la fel de norocos ești dacă la sfârșitul zile te simți împăcat, mulțumit, bucuros cu tine, cu ceea ce ai – căci pe tine te ai, ție îți ești dator, pe tine trebuie să te mulțumești, să te apreciezi și să te iubești. Citeam acum mulți ani că una dintre cele mai mari datorii pe care le avem noi, oamenii, față de Dumnezeu, este aceea de a fi fericiți. Am dus și încă duc această frază după mine și chiar dacă adesea pare că am uitat-o, se află într-un colț de suflet în permanență, iar alături de cea a lui Voltaire, a rămas scrisă într-o carte imaginară , carte pe care o port cu mine zi de zi și pe care o completez de fiecare data când am ocazia, ca pe un oracol asemănător cu cel pe care îl aveam în școala generală.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.