Vreau să fac încă de la început o mare precizare, valabilă pe tot parcursul celor de mai jos, pentru a nu ofensa, ori pentru a deranja pe cineva. Astfel, menționez faptul că în articolul de astăzi am să folosesc cu precădere pronumele personal de gen masculin, nu fiindcă, într-o măsură sau în alta, consider că exemplele se pliază sau vizează doar bărbații și/sau băieții, ci pentru că pur și simplu mi se pare mai ușor de urmărit un text care are o exprimare constantă. Cu toate acestea, păstrați în minte faptul că argumentele se pliază pe ambele sexe, iar tipul de comportamant despre care urmează să vorbesc se regăsește cu ușurință atât la genul feminin, cât și la cel masculin.
Revenind, voiam să vă rog să încercați să vă amintiți când a fost ultima oară când ați auzit expresia “așa e el”, folosită ca o scuză pentru un anumit comportament într-o anumită situație. E de la sine înțeles că eu am tot auzit-o din moment ce am decis să dedic un întreg articol acestui subiect.
Un adolescent refuză să se poarte cuviincios într-o anumită instituție, un bărbat trecut de vârsta mijlocie uită să tragă apa, la toaleta unui birou dintr-o anumită firmă, un tată urlă la copilul ce tocmai și-a scăpat pe jos înghețata; aud: așa e el! Poftim? Adică dacă eu mă simt comod îmbrăcată în pajama, vin la serviciu îmbrăcată în haine de casă doar pentru că așa sunt eu? Această scuză a fost inventată ca o resemnare, consider, dar până când? De când a devenit un mod firesc de a închide ochii în fața unor situații vădit penibile? Desigur, exemplele mele sunt dintre cele mai finuțe, căci poate pentru atât nu m-aș fi sesizat public, atât de vocal, dar chiar și așa, am ajuns să normalizăm prostiile, impertinențele, ipocrizia, minciuna, rea-voința, prefăcătoria, furtul, penibilul și câte și mai câte, dar mai ales proasta-creștere, prin simpla sintagmă “așa e el!”
Bineînțeles, fiecare este într-un anumit fel, fiecare dintre noi are anumite doleanțe, tabieturi, mici plăceri, defecte, însă tot fiecare dintre noi trebuie să trăiască într-o lume civilizată, după un anumit set de reguli nescrise, de bun simț, un cod al bunelor maniere, dar și sub umbrela unor legi, precum și după propria educație. Legat de ideea aceasta, expresiile “n-a fost învățat”, “așa a văzut acasă” mă enervează în egală măsură, atunci când vizează oameni trecuți de o anumită vârstă, unii dintre ei chiar cu o experiență mare de viață, adulți, personae mature. Păi la treizeci de ani, pe lângă cei petrecuți acasă, sunt sigură că pe unii i-ai petrecut și într-un colectiv, e clar că ai văzut comportamente diferite de al tău, ai avut timp să înveți, să furi de la toți o idee, o expresie, un gest, ceva ce ți s-a părut a fi potrivit pentru tine. Educația începe acasă, da, dar se continuă pe tot parcursul vieții, indiferent de casă!
Am ajuns în punctul în care normalizăm nesimțirea și prostia, iar expresiile ca cele oferite drept exemple mai sus nu sunt decât dovezi ale acestui comportament pe care nu doar că îl tolerăm, ci pe care îl și încurajăm, ajungând în punctul în care reușim cu brio să normalizăm anormalul.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.