Până la urmă, nu erau decât niște simpli muritori. Încântați peste măsură de o zi în plus, nu reușiseră să guste îndeajuns seva cea mai concentrată a vieții. Judecau și cântăreau tot. Cu minuțiozitate, analizau fiecare amănunt al realității pe care, cel puțin unora, li se părea că o golesc de conținut, de sens, de bucurie. Tot timpul apelau la rațiune, la lege și drepturi, încercând, parcă, să întârzie inevitabilul deznodământ. Trebuia să existe unul, credeau ei. Fericit, revelator, aducând acel plus de lumină într-un întuneric devenit insuportabil.
Înaintea lor, alții încercaseră din răsputeri să își ucidă zeii. Părea că cerul se golise, în sfârșit, de orice Prezență. Biologia își pierduse cauzalitatea și, atotputernică, dicta autoritar în orice direcție. Puțini intuiau că, și aici, omul avea să își piardă, în curând, orice relevanță. Manipulată haotic, se transformase într-un vast experiment. Avea nevoie de o corectură, de un upgrade. Disputele spirituale le aduceau un vag sentiment de frică. Și-ar fi dorit din răsputeri să se elibereze de tot acest balast al căutărilor interioare, de frământări și întrebări ce nu-și găseau răspuns. Tânjeau după acel ideal al transparenței totale, lipsite de orice fel de vinovății. Era mult mai lejer să acuzi, să militezi pururea pentru o lume care, de fapt, nu ar putea rezista testului dur al suferinței și conflictului.
Nu doreau să mai simtă tirania niciunei autorități, cu toate că se lăsau pradă oricărei restricții ce le anula chiar și posibilitatea de a fi, vreodată, liberi. Tot ceea ce era mai presus de ei le hrănea acea ură care-i mistuia de multe ori. Înspăimântați de golul interior, râdeau prostește de cei care continuau să își cultive acea interioritate care-i ținea departe de orice sloganuri ipocrite.
Și, astfel, se năștea o generație analfabetă spiritual, incapabilă să-și mai înțeleagă rădăcinile. Entuziaștii ei, deocamdată, erau pe val. Mâine, vor fi devenit și ei, inevitabil, trecutul de care încercaseră să se salveze. Bătrânețea, inutilă și ineficientă, nu putea fi nici măcar amânată. Moartea purta un alt nume: uitare.

P. S. Iar dacă vrei să nu pierzi nimic: Hristos a înviat!

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „