Altădată ura ta era de actualitate. Te măcina zilnic, îți consuma energia, resursele, viața. Era oarbă, irațională, greu de controlat. Spiritul justițiar îți anima fiecare respirație. Deplin convins de justețea propriei cauze, ai fi schimbat o lume pentru ca tu, în sfârșit, să dormi liniștit. Beneficiarii acestei încrâncenări, fără să intuiască măcar imensul potențial al revoltei tale interioare, își vedeau nestingheriți de treabă. Ai pierdut bucuria multor clipe frumoase judecând pe aproapele tău, insuportabil până la exasperare.
Astăzi, privindu-l după mult timp, ai constatat, cu detașare, că ai fi putut să îi/îl ierți mai mult. Să fii mai înțelept, mai demn, mai relaxat. O stranie schimbare s-a petrecut în chimia complexă a emoțiilor de care ești capabil. Uneori ai impresia că nu avem loc unii de alții. Că atmosfera generală e irespirabilă. Că ești înconjurat de prezențe pe care le-ai dori absente. În fond, hiperbola propriului tău orgoliu e lovită de nulitate. Poți pierde momente consistente ale efemerei tale existențe, proiectându-le absența în eternitate. Nu pierzi absolut nimic când ești victima de ocazie a celui de lângă tine.
Unii au o formă extrem de ciudată de-i iubi pe ceilalți, urându-i. Șicanându-i cu orice ocazie. Testându-le răbdarea pentru a ajunge la concluzia că, în definitiv, dacă ei au neputința de a se dărui, toți sunt la fel. Ai mare nevoie de confirmarea propriilor idiosincrazii. Te lași dus de val și trăiești în întunecata atmosferă a celor care nu mai cred în nimeni și în nimic. Suspiciunea îți erodează lent capacitatea de fi fidel cuiva.
Ai zice că, odată cu tine, urile sau iubirile tale îmbătrânesc. Dar ele au propriul ritm, dominându-i pe cei slabi. Toate curg în aceeași direcție: uitarea sau moartea. Într-un fel aparte, ereditatea le conservă pentru ca alții, după noi, să continue monotonia acestor vendete minore. Se mai găsește câte unul care să rupă acest lanț al paraliziei interioare și să rabde, imperturbabil, tiraniile semenilor lui.
Te-aș sfătui să privești viața dinspre sfârșitul ei. Să contempli cu seninătate imensul tablou al lașităților umane și să ai nebunescul curaj de a-i ierta pe toți detractorii tăi. Vor fi momente când îți vei cunoaște limitele și vei ajunge să îți pierzi orice speranță în posibilitatea schimbării omului. Te vei prăbuși, copleșit de imensul gunoi pe care ești condamnat să îți lingă câinii rănile. Dar, chiar și așa, merită să mizezi pe măreția dragostei. Când alții își vor fi salvat nepieritoarele uri, tu vei fi câștigat totul. Adică, pe tine.

P.S. Să zicem „fraților” și celor ce ne urăsc pe noi pentru că: Hristos a înviat!

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „