În foarte puține dăți am plecat la drum având în minte un program stabilit clar, în cazul articolelor o structură bine definită. M-am bazat adesea pe instinct, pe propria experiență și îmi place să cred că de multe ori așa a fost cel mai bine, cel mai onest. Cu toate că sunt o fire cât de cât organizată, cele mai frumoase și demne de ținut minte momente sunt cele în care am pășit spre necunoscut fără vreo armă, fără să cunosc frontul, ori adversarul. Astăzi, după prea multe lupte începute în acest fel, cred cu tărie că din fiecare am ieșit învingătoare, chiar dacă au fost clipe în care m-am simțit frântă, doborâtă, sleită de puteri și învinsă din toate punctele de vedere.
Am ajuns să cred că fiecare pierdere reprezintă un câștig, dacă și numai dacă reușești să găsești unghiul potrivit din care să privești. O vorbă din popor ar spune că fiecare șut reprezintă un pas înainte, așa este! Orice experiență, fiecare zi nouă, pe scurt – viața în adevărata ei esență, poate fi numită metaforic un “război”, pe care nu m-am hotărât încă cu cine e mai indicat să îl ducem, cu ceilalți sau cu sine. Să te compari cu cei din jur este bolnăvicios – dacă este dus la extrem, să lupți în fiecare clipă cu tine, să nu-ți dai niciodată răgaz este, la fel, un drum sortit cu siguranță eșecului personal.
Îndrăznesc să cred că acest război este mai mult o joacă de genul “astăzi câștig eu, mâine câștigă viața”, iar la sfârșit amândouă taberele sunt învingătoare. E bine să iei din tot, câte ceva bun, oricât de dificil ți s-ar părea în anumite momente. O vorba din popor ar spune, din nou, că depinde de fiecare dintre noi dacă privim sau nu partea plină a paharului. Eu cred că ține foarte mult de ce se află în pahar și întotdeauna am căutat ca lichidul să fie dulce, astfel că am muncit zilnic să fiu fericită. Cu toate acestea, pocalul s-a vărsat adesea și nu puține au fost momentele în care am regretat fiecare picătură. Ce ți-e și cu vorbele din popor, acum s-ar potrivi cea cu laptele vărsat după care nu trebuie să plângi.
Îmi vine să râd citind rândurile de mai sus și văzând cam cât de multe am scris în încercarea de a vă spune că în comparație cu multe dintre articole, cel de astăzi este diferit mai ales din punct de vedere al titlului. De cele mai multe ori plec de la un crâmpei de idee și abia la sfârșit mă gândesc la ce titlu i s-ar potrivi. Astăzi am plecat, așa cum am învățat în școală că este normal, cu un titlu în jurul căruia am construit un corp, am dezvoltat un crez. De când mă știu fac pe dos, chiar și când eram mică obișnuiam să scriu compuneri cărora le dădeam nume abia după ce așterneam pe foaie și ultimul semn de punctuație. Știu, știu, titlul este liantul dintre realitate și text, menit să transpună încă de la început cititorul în lumea scrierii. Cred că eu am mers mai mult pe premisa unei legături aparente, decât în favoarea uneia evidente. Pentru mine, titlul a fost mereu o altă poveste, cea a cititorului care, la sfârșitul textului scris de mine, ar putea cu ușurință să redacteze la rându-i o compunere proprie, in care să explice cum a înțeles el legătura subtilă dintre titlu și text.
Revenind, sper ca fiecare dintre noi să ajungă la punctul acela în care consideră că indiferent de frontul pe care luptăm, viața este un război pe care merită să-l ducem! Nu știu dacă este o vorba din popor, un vers dintr-o melodie sau ceva ce am citit la un moment dat, dar îmi doresc să închei așa: în vreme de război, înveți rapid ce-nseamnă pacea!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.