Au plecat încetișor, discret, știuți doar de cei ce i-au iubit. Cu dramele și bucuriile lor, adunate în zenitul unei zile ce pare că nu se mai sfârșește. Copilăria ne aduce aminte de bunici și de paradisul din care ne-am grăbit să ieșim. Ne-am maturizat rapid, cu gândul de a nu pierde fericirea și ne-am trezit, într-un târziu, bătrâni și plictisiți de toate și de toți. Am învățat atâtea doar pentru a uita că miezul vieții nu-i amar ca marile urgențe ce ne patronează cursul existenței. Nu mai știm de ce continuăm să fim înduioșați de vechea și micuța casă din grădină, de zâmbetul bunicii și de zahărul ascuns în palme-mbătrânite. Dar, câteodată, când ei au ajuns la capătul pe care încă nu-l vedem, ne întoarcem tot acolo, în tristețea curților rămase goale.
Când vom mai fi avut timp de acel joc de demult, împărtășit cu cei de-un leat, pe-o uliță îngustă a satului natal? Și ne scăldam flămânzi de-acel porumb furat de pe un mal. Stăteam în acea lumină a unui foc pe care nu mai știm să îl aprindem. Uitam să ne întoarcem acasă căci pentru noi, prietenia celuilalt nu ar fi fost vreodată suspectă de-obișnuitele trădări. Și când îi vezi plecând pe ei, pe-acei bătrâni ce se confundă cu propria copilărie, murim și noi câte un pic…
Nu mai iubim ce ei puteau iubi. Nici dorul nu mai e ce-a fost pentru că prea repede uităm. Suntem convinși de veșnicia noastră, uitându-ne buimaci la a lor vremelnicie. Întinși ca într-un somn de poveste, își aminteau mereu de Înviere și adormeau puțin, împovărați de amintiri. În limpezimea acelor ochi se-ntrezărea un Univers. Și-aveau timp să își privească Cerul, să-L implore, să stea-ngenunchi, la rugăciune. Spre-acolo se-ndreptau, dar nu înțelegeam…
Și îmbătați de tarele parfum al tinereții, ne pipăim vremelnicia fiecărei clipe. Nu mai știm să renunțăm așa cum ei știau să învieze-n fiecare dar ce-l ofereau cu drag. Văzându-i între flori, toți au crezut că nu se mai întorc. Că nu se mai ridică să ne cheme, așa cum nimeni nu mai îndrăznește-acuma. În cumințenia lor se oglindește seninul unui Răsărit ce nu se mai sfârșește. Mai plângem uneori, dar nimeni să nu vadă cum se prelinge lacrima pe-obrazul lor.

P.S. De aceea îmi vine și mai tare ca să strig: Hristos a înviat! Sunt sigur că ei îmi vor răspunde negreșit.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „