Viața este un cumul de experiențe, un carusel de sentimente, o călătorie pe un tărâm magic. Trăirile pe care le avem, stările sufletești și mentale, diferitele poziții în care ne aflăm în anumite momente-cheie, fac din noi indivizi cu caractere și cu caracteristici ale personalității puternic individualizate, visători sau oameni raționali, mai drastici sau, din contră, mai îngăduitori, mai înțelegători, mai reci sau mai empatici, volubili sau retrași, însă fiecare dintre noi cu povești uimitoare, cu vieți ce ar putea fi cu ușurință ecranizate.
Am crezut întotdeauna în conexiunea dintre oameni, în partea nevăzută, în imaterialul unei relații. Am considerat de când mă știu că spiritualitatea și etericul aduc, mai devreme sau mai târziu, sublimul. Viața este un dar pe care nu este îndeajuns să-l prețuim, ci trebuie mai de grabă să fie în permanență fructificat, îngrijit și apreciat din toate punctele de vedere. De viață trebuie să profiți, să te bucuri ca de o înghețată cu aroma preferată într-o zi toridă de vară.
Așa cum știți deja, îmi place extrem de tare să lungest intro-urile, însă cred că după cele două paragrafe de mai sus este absolut necesar să trec, de fapt, la subiect. Zilele trecute mă gândeam la cum noi, oamenii, nu apreciem îndeajuns de mult clipele liniștite, petrecute departe de apele învolburate, la cum nu reușim să conștientizăm faptul că suntem cu adevărat fericiți decât atunci când nu mai suntem, la cum nu știm să ne bucurăm de prezent, temându-ne prea mult de ce va aduce viitorul. Am ajuns la o concluzie despre care, de-a lungul timpului, am mai vorbit în cercuri restrânse de prieteni: cele mai puternice sentimente, cele care ne sparg în milioane de bucăți și bucățele, sunt cele care dor. Aparent, suferința este sentimentul pe care îl trăim cu toată ființa, pe care îl îmbrățișăm atât cu mintea, cât și cu trupul – căci nu știu dacă vouă vi s-a întâmplat, însă atunci când durerea sufletească este suficient de mare, reușește să se transfere, cumva, la corp. În unele momente suferința interioară este atât de reală, încât trupul ni se schimonosește de durere.
Dragostea neîmpărtășită, pierderea unei persoane dragi, dorința de a da timpul înapoi în speranța îndreptării unei greșeli, piedicile din drumul spre o reușită, nevoia de a face ceva ce nu îți place, lipsurile – de oricare fel, neputința de a ajuta un om iubit, ori un necunoscut cu care empatizezi foarte tare sau pur și simplu durerile interioare ale fiecăruia, regretele, frustrările, dorințele neîmplinite, căci fiecare simte diferit, sunt doar câteva dintre cauzele ce au, cel puțin în cazul meu, efectul unei dureri greu de descris în cuvinte.
Desigur, o iubire împlinită, o poveste de dragoste ce se transformă, la un moment dat, într-o căsnicie fericită, promovarea unui examen important, obținerea unui loc de muncă dorit, o prăjitură gustoasă, o după-amiază plăcută petrecută în compania unei prietene, o carte bună, un film relaxant, o ieșire cu amicii, o vacanță care să îți reîncarce bateriile, un telefon către părinți, sfatul unei surori, glasul propriului copil, toate acestea sunt lucruri extraordinare pe care le considerăm banalități ce ni se cuvin de drept. Nici nu ne dăm seama de importanța lor și de cele mai multe ori nici nu le observăm prea bine. Devin necesare abia atunci când dispar, căci între împlinire și suferință, cea din urmă este cea care se trăiește la intensitate maximă.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.