Nu aș putea vorbi despre o vastă experiență în câmpul muncii, însă așa cum am mai spus de-a lungul timpului, în anumite situații nici nu avem nevoie de prea mulți ani de vechime pentru a ne da seama ce este în regulă și ce nu atunci când vorbim despre un job. Și, cu toate că am menționat deja puținele pagini ale cărții de muncă, vreau totuși să specific că în ultimii ani am lucrat în mai multe domenii, am făcut întotdeauna și ceva extra, iar cumulat am adunat de peste tot câte ceva.
Vorbesc despre o lipsă a experienței și despre o vechime minimă comparativ cu persoanele salariate de zeci de ani, însă punându-mă în linie cu cei din generația mea, pot face referire la o perioadă destul de lungă. Astfel că, de când am împlinit vârsta minimă legală am tot făcut una, alta, pe aici, pe acolo, în mediul privat sau la stat. Oriunde cu bune și cu rele, dar peste tot cu stres mult prea mare. Toate acestea m-au făcut să ajung la următoarea concluzie: nu șeful, patronul, directorul sau managerul sunt cei ce pun cea mai mare presiune pe angajați, ci angajații în sine. Desigur, am observat acest comportament la mine și nu de puține ori m-am mirat când am văzut că cei din jurul meu nu procedează neapărat la fel.
În cele din urmă, pot spune că relativ târziu, mi-am dat seama că problema este la mine. Greșesc când duc în spate problemele unei firme întregi, când plec de la serviciu cu mult după terminarea programului și iau cu mine nu doar acte pe care le lucrez acasă, ci și tot feluri de gânduri negative care mă macină încet, dar sigur. Așa cum spuneam într-unul dintre articolele din săptămânile trecute, nu sunt și nu am fost niciodată omul lucrului prost făcut, motiv pentru care îmi dau toată silința să rezolv din sarcinile mele cât de bine posibil și din ale celorlalți – de multe ori mai mult decât îmi stă în putință.
Îmi doresc foarte mult să mă detașez de locul de muncă atunci când nu mă aflu acolo. Îmi doresc să am weekend-uri și vacanțe liniștite, neumbrite de problemele serviciului. Privesc ca un spectator trist cum job-ul acaparează asemeni unei caracatițe viața mea personală. Observ cum uit să mă bucur de timpul petrecut acasă, iar acest comportament mă face să îmi ies din minți, să fiu veșnic îngândurată, absentă și să mă enervez pe mine că procedez astfel. Teoria o știu foarte bine, practica, însă, îmi dă cele mai mari bătăi de cap.
În orice caz, știu că nu sunt singura. Știu că sunt foarte mulți care, asemeni mie, nu pot trasa o graniță bine delimitată între casa și locul lor de muncă. Unii spun că odată cu trecerea timpului lucrurile se schimbă radical și că învățăm, treptat, dar sigur, că nimic nu este mai important decât familia. Alții spun că dacă încă de la început ești așa, nimic nu-ți va mai putea modifica ritmul. Sper din tot sufletul să învăț că eu și ai mei suntem cei mai importanți, că hârtiile mai pot aștepta, că nimeni nu o să-mi aprecieze eforturile și că la sfârșitul zilei nu serviciul mă împlinește, ci liniștea și parfumul casei mele.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.