Astăzi, spre deosebire de multe alte zile, am reușit să cobor în sfârșit din biroul în care lucrez ca un șoricel de bibliotecă și să dau piept cu realitatea. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că, chiar și atunci când nu îți dorești neapărat, te faci remarcat cu ușurință, negativ sau pozitiv, la job. Fie că se uită la aspecte fizice, fie că îți comentează viața personală, ori capacitățile intelectuale, oamenii tind să vorbească despre tine, despre apropiații tăi, despre cei cu care îți petreci pauzele sau despre cei cu care nici măcar nu ai o relație, însă despre care ei cred că nu ai o relație dintr-un motiv anume.
La job, ca și în viață de fapt, cu unii rezonezi, cu alții deloc. Și nu-i o nenorocire dacă nu te înțelegi cu toată lumea, chiar dacă uneori așa ne place să credem. Cu toate acestea, indiferent de cum ar sta lucrurile, că de bine sau de rău, oamenii vor găsi întotdeauna un motiv să te laude sau să te critice – dacă îl vor căuta îndeajuns de tare.
De ce am început prin a vă spune toate acestea? Pentru că, cel puțin în cazul meu, sunt foarte puțini oamenii cu care vorbesc mai mult decât strict profesional. Și cum vă spuneam că astăzi am reușit să mă văd pentru câteva minute ieșită din birou, am fugit repede la una dintre tipele cu care chiar am ceva în comun. Printre altele, îmi spune că nu-știu-cine a citit unul dintre articolele mele și că și-a dat seama că, de fapt, nu semăn deloc cu ceea ce par la o primă impresie. Nu a fost pentru prima dată când cineva a adus în discuție colaborarea mea cu ziarul, iar asta m-a făcut să mă gândesc la cât de tare mă expun. O fac pentru că toate textele mele sunt scrise sub inspirația întâmplărilor din viața de zi cu zi. O fac fără rețineri pentru că de când mă știu mi-am expus slăbiciunile și chiar dacă nu pare, aceasta a fost cea mai de preț armă de apărare pe care am avut-o vreodată.
Am mai spus-o în cel puțin alte două articole, însă cred că o voi spune chiar și în ultimul ceas: bunătatea nu este un act de slăbiciune, ci un act de curaj. Sinceritatea, transparența, empatia, solidaritatea sunt într-adevăr arme cu care, într-un joc murdar, ceilalți te pot răpune într-o bătălie, însă niciodată în marele război.
Oricât de tare mi-am propus la un moment dat să nu o fac, întotdeauna am lăsat oamenii din viața mea să mă citească – și vă las și pe voi, să mă descopere, să vadă că nu am nimic de ascuns. Au fost dăți în care am greșit major făcând asta, dăți în care oamenii au intrat în sufletul și în viața mea cu bocancii murdari de intenții rele, dar și dăți în care oamenii au privit în mine ca într-o oglindă. Să vă explic: atunci când găsești pe cineva în ochii căruia te poți uita, în fața căruia poți fi tu însuți, fără vreo cosmetizare, exact ca într-o oglindă, atunci când te poți comporta ca și cum ai fi doar tu cu tine, încearcă să nu-i dai drumul. Cred cu tărie că cea mai mare dovadă de iubire este vulnerabilitatea. Vă las pe voi să trageți concluziile.
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.














