Simt și în sfârșit conștientizez cu adevărat faptul că atunci când vine vorba de frustrări, primul și ultimul meu gând se leagă de job. Nu am ajuns încă în punctul în care să mă pot detașa de această experiență a unui loc de muncă nu întocmai cum am visat, însă încerc cu fiecare ocazie să fac pași mici și siguri spre o distanțare și spre o delimitare clară între viața personală și cea profesională. Astăzi, spre exemplu, încep prin a scrie nu despre job, cum am tot făcut în ultima vreme, ci despre ceva ce îmi place foarte tare să fac în timpul liber, despre ceva ce cred că mă caracterizează și mă ajută să mă desprind, chiar și pentru câteva minute, de realitate: condusul.

Mi-am dat seama cât de tare încercăm noi, copii, să fim sau nu ca părinții noștri. Cum încercăm să îi copiem sau, din contră, să nu ajungem ca ei. Condusul este doar un banal exemplu, căci am în minte cu sutele. Revenind, pentru a mă face cu adevărat înțeleasă, vă spun încă de la început că am carnet de conducere de când am împlinit vârsta legală și, cu toate că îmi displace teribil să mă urc la volan din obligație, ori atunci când sunt obosită fizic, una dintre cele mai mari realizări ale mele este obținerea permisului. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri de entuziasmul cu care m-am urcat prima dată într-un autoturism, dar și de nopțile pe care le-am pierdut visând cu ochii deschiși la marele moment. Imediat după ce am luat carnetul m-am mutat efectiv în mașină și timp de câteva luni mi-am petrecut majoritatea timpului pe scaunul șoferului. Îmi aduc aminte că în portbagaj aveam haine, încălțări, cosmetice și toate lumea glumea cu mine pe seama asta. Eu, însă, mă gândeam doar la un singur lucru: ce mult semăn acum cu mama!

Am știut încă de la început de ce mi-am dorit atât de tare carnet, nu pentru că așa era la modă, ori pentru că societatea a pus presiune în acest sens, ci pentru că atunci când sunt la volan, o văd în locul meu pe mama. Mama care se ruja cu ruj roșu la semafor, înainte de întâlnirile importante, mama care mergea grăbită pe casa scării cu cheile de la mașină în mână. Mi se părea imposibil de urmărit degajarea cu care conducea, cât de ușor făcea să pară totul.

Idila nu s-a sfârșit nici acum, după ani de zile de la obținerea permisului, și extrem de dese sunt momentele în care ies pur și simplu să mă plimb, să mă gândesc și să ascult muzică. Toată treaba asta cu condusul nu îmi oferă doar libertate de mișcare, ci reprezintă pentru mine una dintre cele mai bune terapii. Mă duce cu sufletul foarte aproape de cea care mi-a dat viață și uneori îmi imaginez că se află lângă mine, pe scaunul din dreapta, și mă privește cu mândrie, căci la volan nu-s tocmai eu, ci mai degrabă ea.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.