Mereu am fost de părere că de vreme ce prezentul și viitorul sunt neprevăzute, trecutul este cel care funcționează asemeni unei plase de siguranță. Ce s-a întâmplat deja nu te mai poate surprinde, motiv pentru care frica de necunoscut nu reprezintă o problemă reală atunci când vorbim despre ceva ce a fost, despre o situație prin care am trecut deja, ori despre atiudinea cuiva la un anumit timp trecut. Teama justificată sau nu a unui om în ceea ce privește momentul actual influențează nu doar prezentul, ci și viitorul, în timp ce vremurile apuse nu pot fi privite nicidecum altfel decât niște exemple, care la rândul lor pot modifica stările viitoare, dar care nu pot trezi noi frici.

De când mă știu am iubit ideea de vechi, de odinioară, m-am simțit întotdeauna în largul meu vorbind despre ceva ce a fost, ori gândindu-ma la amintri, fie ele plăcute sau neplăcute. Cei mai apropiați oameni din viața mea știu despre mine toate aceste lucruri și acceptă această caracteristică a mea de a pica, cel puțin de câteva ori pe an, într-un borcan de melancolie cu iz de trecut. Obișnuiesc să citesc scrisori vechi, conversații cu persoane care nu se mai află în viața mea sau, din contră, cu cei care mi-au devenit între timp dragi sufletului, mă uit la poze, ies la cafea cu amici din copilărie și nu-mi tace gura atunci când vine vorba de a povesti despre ce s-a întâmplat…odată.

Sunt sigură, sau aproape sigură, că aceasta pasiune a mea pentru întoarcerea în trecut se leagă de frica de viitor, astfel că ajung, în anumite momente, să uit cu totul de prezent. Nu am putut niciodată să explic foarte bine de ce mă simt atât de confortabil în poziția respectivă, însă cred ca este, cumva, exact ca atunci când ești nevoit să mergi pentru prima dată într-un loc anume sau să cunoști pe cineva nou. Te făstăcești, îți imaginezi cum o să fie, îți este teamă că ar putea să fie fix pe dos față de cum ți-ai imaginat, ești timorat și în timp ce pe de-o parte aștepți să treacă odată și să faci lucrul respectiv, pe de cealaltă parte cu cât se apropie mai mult momentul, cu atât ești din ce în ce mai speriat.

Nu știu dacă este bine, nu știu dacă ne ajută cu ceva, ori dacă este indicat să o facem sau nu. Cu siguranță un anumit studiu a luat naștere pe această temă, însă eu n-am luat, încă, contact cu el. Probabil el ar putea să răspundă anumitor întrebări, însă până atunci, aleg să fac ce simt și să mă întorc la plasa mea de siguranță, trecutul, de fiecare dată când vreau să fug puțin de prezent și ori de câte ori îmi este frică de viitor.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.