Îmi plac bărbații, iar aici simt nevoia să fac două precizări importante. Precizări, nu justificări. Îmi plac bărbații în general, însă asta nu înseamnă că îmi place vreunul mai mult decât cel pe care îl am acasă, ci că pur și simplu apreciez anumiți masculi, din anumite puncte de vedere. În al doilea rând, pun accent pe termenul bărbat, pentru a nu fi confundat cu termenul băiat. Să ne înțelegem: cei ce sunt numiți bărbați doar prin prisma vârstei, dar nu și prin cea a comportamentului, mă lasă rece. De fapt, nu, îmi trezesc și ei anumite sentimente, însă nu dintre cele pozitive. Explic în cele ce urmează de ce am început acest articol într-un mod diferit – în comparație cu celelalte scrise de mine, de ce sunt atât de vehementă și ce m-a făcut să vreau să vorbesc despre masculinitate, sau cel puțin despre masculinitate așa cum o percep eu.

Cred cu tărie că așa cum sexul frumos se caracterizează prin feminism, bărbatul ar trebui să fie caracterizat de masculinitate. Desigur, în nici unul dintre cele două cazuri nu vorbim de exagerări, de linii trasate sau de bariere ferecate. Împrumuturile sunt binevenite atât timp cât de ambele părți se respecta simțul estetic, cel al penibilului, personalitatea și dorința unuia sau a altuia de a fi într-un anumit fel.

Despre feminitate am mai vorbit de-a lungul timpului, femeia reprezentând pentru mine un izvor nesecat de inspirație. Am menționat prin ce cred eu că se caracterizează feminismul, ce cred eu că sta cel mai bine unei femei, ce părere am despre evoluția femeii în timp și cât de mult văd în a fi femeie atât binecuvântare, cât și blestem. Despre bărbați, însă, parcă m-am abținut mereu. Ca și cum m-aș fi cenzurat ani la rând, preferând să nu discut despre ceva ce nu cunosc atât de bine. Dar am greșit. De ce? Pentru că nu trebuie să fiu bărbat pentru a înțelege cum este normal să te comporți cu o femeie, ori cât de firesc este să îi porți respect mamei, surorii, partenerei de viață sau vânzătoarei de la magazinul din colț.

Am ajuns la vârsta la care discern suficient de bine și de corect, astfel că observ din ce în ce mai des, mai rapid și mai acurat cum unii bărbați sunt doar niște băieți sub acoperire, cum, adulți fiind, unora li se pare ok să jignească o femeie, să o înjosească, să o mintă sau să o trateze ca pe un obiect – despre violența fizică nu vreau nici măcar să aduc în discuție. Pe de altă parte, unii parcă n-au apucat să crească, parcă n-au văzut niciodată, în jurul lor, dacă nu în propria familie, ce presupune bărbăția, cum ar trebui să se manifeste ea, unde începe și unde se termină.

Cred cu tărie că un bărbat este nu acela care nu își arată sentimentele niciodată, ci acela care are curajul să plângă, să se simtă vinovat, să fie vulnerabil, să aibă păreri de rău. Că speli vasele nu te face mai puțin bărbat, ci, din contră, faptul că îți ajuți partenera de viață pentru că ești capabil să înțelegi că, la fel ca și tine, ea are nevoie de sprijin, are propriile dorințe și tot aceleași douăzeci și patru de ore într-o zi, te face un bărbat mai veritabil decât unul care consideră că femeia trebuie să i se supună, să stea la cratiță și să crească copii.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.