M-am gândit de foarte multe ori dacă noi păstrăm anumite obiecte sau dacă, cumva, ele ne păstrează pe noi. Sunt genul de persoană care strânge extrem de multe lucruri, nu neapărat pentru că ar avea nevoie de toate, viața mi-a arătat în multe situații că mă pot descurca extrem de bine și cu foarte puține, însă pentru că obișnuiesc să valorific sentimental fiecare chestie care îmi trece prin mână.

Seturi de pahare pe care le asociez cu tata, lenjerii de pat care mă duc cu gândul la mama, haine primite în dar, parfumuri ce îmi trezesc amintiri adolescentine. Tot acest conglomerat de obiecte mă ține de foarte multe ori pe loc, prinsă într-un trecut ideal de care nu vreau să mă rup sub nicio formă.

Cred că regimul politic influențează extrem de tare această caracteristică a oamenilor de a strânge sau nu, de a cumpăra în exces sau de a fi foarte chibzuiți din punct de vedere al achizițiilor pe care le fac. Ai mei au trăit ani buni în comunism, părinții poate mai puțin, însă bunicii suficient încât să rămână, chiar și acum, la mai bine de treizeci de ani de la picarea lui, înrădăcinați în sistem. Eu, pe de altă parte, n-am prins nici măcar un singur an sub umbrela acestei ideologii. M-am născut atunci când bananele se găseau pe toate drumurile, când cablul TV era la discreție, când afară puteai ieși la orice oră. Cu toate acestea, însă, am împrumutat multe obiceiuri practicate de cei care, cu toate că scăpaseră de comunism, se comportau ca și cum acesta urma să revină. Am săpunuri solide în fiecare sertar și printre toate teancurile de haine, mă întreb mereu dacă nu cumva este bine să păstrez un anumit lucru, “că dacă va veni o vreme în care n-o să mai avem, ori în care o să dispară de pe piață”, achizitionez, atunci gând găsesc ceva ce îmi place, în cantități de care cu siguranță nu am nevoie și am în casă provizii cu care aș putea să trăiesc liniștită câteva luni, poate chiar un an, fără să fiu nevoită să mai cumpăr ceva.

Îmi place stilul minimalist, atât din punctul de vedere al ideii, cât și din cel al designului, însă nu mă regăsesc neapărat în el, cel puțin nu în totalitate. Înca am scrisori vechi și poze developate, seturi întregi de veselă, lenjerii de pat cât pentru tot blocul, pături, păturele, perne decorative, zeci de parfumuri și haine pe care nimeni nu ar avea timp să le poarte într-o viață.

Am ajuns să cred că valoarea sentimentală pe care le-o dau obiectelor este doar o scuză, o modalitate prin care reușesc să rămân în zona mea de confort. Pe de altă parte, stau și mă gândesc că ne judecăm noi înșine atât de aspru, pentru orice, încât, din când în când, chiar și atunci când vine vorba de multitudinea obictelor inutile pe care simțim să le păstrăm, este ok să fim indulgenți și să ne conturăm contextul potrivit pentru a ne simți liniștiți și în siguranță.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște