Anul în curs s-a scurs ușor și fără să ne dăm prea bine seama, vacanța de vară s-a terminat, iar începerea școlilor a bătut timid, dar ferm la ușă. Elevi de toate vârstele, boboci și preșcolari încep noi etape din viața lor, părinții sunt agitați, traficul de dimineața a început să fie din ce în ce mai intens, iar letargia zilelor călduroase parcă s-a risipit sub plapuma ruginie a toamnei. Toate acestea îmi aduc aminte de copilărie, de uniformă, de caietele îmbrăcate cu coperți colorate, dar și de dascălii care, de-a lungul timpului, mi-au călăuzit pașii.
Articolul de astăzi este un tribut adus lor, celor care și-au dedicat viața copiilor: educatorilor, învățătorilor și nu în ultimul rând profesorilor, tuturor cadrelor didactice care, cu voie sau fără voie, pozitiv sau negativ, și-au pus amprenta asupra sutelor, miilor de copii pe care i-au îndrumat. Îmi aduc aminte cu drag de dascălii mei, cu mulți dintre ei mi-aș dori să pot schimba câteva vorbe, să le pot spune cât de mult a însemnat aportul adus de dumnealor, cât de tare m-au influențat, cum și din ce punct de vedere m-au inspirat.
Așa cum cred că este firesc, fiecare etapă școlară a avut ceva al ei și în fiecare dintre acestea un anumit cadru didactic s-a afirmat mai mult decât ceilalți. Toți, însă, au avut un numitor comun, niște caracteristici particularizate care i-au deosebit unii de ceilalți, un anumit tip de atitudine, de comportament. Mi-au plăcut întotdeauna profesorii care au știut să impună anumite limite, dar care n-au uitat nicio secundă că asemeni elevilor, și ei au fost cândva învățăcei. Astfel că, m-au atras mereu cei ce au încercat să înțeleagă, să sprijine și să ajute, să muștruluiască la nevoie, să ofere mai mult decât informații, ci și experiențe de viață, sfaturi părintești, căldură și empatie.
Meseria de cadru didactic este, așa cum știm cu toții, o meserie vocațională. Pentru a o putea onora cu cinstea ce i se cuvine, cel ce o practică trebuie să dispună de anumite veleități, însușiri, particularități, iar pe lângă mintea sclipitoare, pe lângă numeroasele informații, acesta trebuie să aibă capacități de predare, de organizare, de exemplificare, toate pentru a putea oferi celor din fața sa nu doar cunoștințe în anumite domenii, ci și deprinderi ancorate în realitate.
Cu toate că solidaritatea și bunătatea nu sunt materii înscrise în programa școlară, eu am avut noroc de dascăli ce, mai mult sau mai puțin, mi-au predat și aceste calități umane – din păcate pe cale de dispariție în ziua de astăzi. Ei sunt cei ce mi-au deschis noi orizonturi, cei ce m-au învățat, pe lângă vorbitul și scrisul corect, socotitul și limbile străine, că viziunea este una amplă și că îngustarea ei nu face altceva decât să îmi limiteze alegerile, că empatia și bunătatea sunt calități cu care poți răzbi în viață. Ei sunt cei pe care îi numesc chiar și acum, la mai bine de zece ani de la terminarea școlii, profesorii mei, dascălii ce m-au ajutat să fiu omul de astăzi, cei cărora le voi fi recunoscătoare întreaga viața și pe care, independent de trecerea timpului, nu îi voi putea uita niciodată.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște