Renunțăm prea ușor la un trecut din care nu am învățat nimic. Privim încrezători la un viitor incert și constatăm, de la o zi la alta, că nimic nu mai e la fel. Nimic nu pare să dureze. Nici dragostea noastră, nici liniștea, nici pacea interioară. Sentimentul de împlinire interioară. Dăm vina pe toți pentru incapacitatea noastră de a mai găsi direcția cea bună. Uităm adesea că luptele cele mai importante se dau în inima noastră. Urâm statornic și nimeni nu pare să mai știe cum e să iubești, să zâmbești, să dialoghezi senin, căutând sensul profund al unei vieți care nu se repetă.
Mizăm totul pe promisiunea deșartă a ceea ce nu vom deveni niciodată. Și nu vom deveni, pentru că am uitat cine suntem cu adevărat. Ne-am creat o falsă imagine de sine și purtăm masca rece a celui care le știe pe toate fără să fi învățat ceva.
Nu (mai) reușim să ne organizăm propria viață și ne pricepem de minune în a o face în contul altora. Credem în conspirații și aranjamente obscure și nu mai reușim să recunoaștem adevărul. Ne-am pierdut discernământul și am devenit simpli pioni ai unei manipulări masive.
Ne e rușine să ne rugăm. Nu mai avem timp. Decât pentru a-l înjura/judeca/lichida pe cel care nu ne dă dreptate. L-am alungat pe Dumnezeu din viețile noastre și nu mai știm cu ce anume să umplem acest gol infinit. Trăim fără să prețuim viața. Unde îți mai este inima, omule?

P. S. Un text mai vechi…

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „