Cei care mă cunosc, și poate că și cei care doar mă citesc, știu că îmi place să vorbesc, să-mi spun răspicat părerile – uneori fără să țin cont de repercusiuni –, să ascult, să sfătuiesc, să știu câte ceva din fiecare, câte puțin din toate cele ne înconjoară. Așa sunt eu, de când exist, curioasă și comunicativă. Viața mi-a demonstrat de multe ori că e suficient să excelezi într-un singur domeniu, însă cumva m-am încăpățânat să mă pricep în toate, câte puțin.

Am fost bună și curajoasă, m-am lăsat dojenită atunci când a fost cazul, și chiar și atunci când nu greșisem neapărat, m-am lăsat inspirată de bine, dar și de rău, am dăruit din toată inima, și nu doar lucruri materiale, ci mai ales bucăți din mine. Am vrut să schimb lumea, însă era prea târziu, căci ea era deja mâncată de răutate, putrezită și plină de venin. Cu toate acestea, m-am trezit în fiecare dimineață cu gândul de a-i da o nouă șansă pentru că știm cu toții că frumosul își croiește drum chiat și prin urât, iar natura găsește întotdeauna o cale prin care să înflorească în cele mai neașteptate locuri.

Schimbarea acestei lumi n-a fost nicicând un plan bine pus la punct, ci mai de grabă o speranță a mea către ceva mai bun, mai curat, mai sincer și mai constructiv. N-am vrut să dau la o parte invidia, răutatea, ori neputința, am vrut să ne intersectăm cu ele doar atunci când nu putem alege un alt drum, căci știu că acestea vor dăinui în lume câtă vreme va exista frumosul. Cumva, generația din care fac parte s-a născut cu un spirit justițiar extrem de dezvoltat, lucru care ne-a ajutat, dar ne-a și încurcat. De parcă nu era suficient că ne-am trezit într-o lume în care fiecare încearcă din răsputeri să câștige indiferent de mijloace sau de adversar. O generație a încercărilor, o generație sortită luptei.

Dacă poți explica unui copil moarte asemeni unui câștig etern, dacă îi poți explica de ce se ofilesc florile și de ce, totuși, continuăm să le udăm, s-o facem. Să-i învățăm să dăruiască, să iubească, să spere și să viseze. Iar noi, chiar dacă pare prea târziu, să învățăm să acceptăm, să oferim, să fim mai buni, mai indulgenți, mai sinceri. Să dăm prioritate persoanelor aflate în etate, să dăm din ce avem noi celor ce nu au deloc și mai ales, asemeni celor mici, să sperăm, să visăm și să nu uităm niciodată că independent de noi, natura găsește întotdeauna o cale prin care să înflorească în cele mai neașteptate locuri.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște