Îi auzeam cum bârfeau satisfăcuți. Nu mai conta cum te cheamă, cum te lupți cu propriile neputințe, cum vrei să îi ierți, în pofida răutății lor incontrolabile. Îmi măsurau fiecare pas, îmi judecau fiecare mișcare și, chiar de nu i-am uitat de fiecare dată când au cerut ajutorul, strigau în gura mare că sunt hoț și nesimțit. Nu recunoșteau nimic din toate acestea pentru că, pentru mulți, moralitatea era un simplu moft.
Am încercat să explic, să nuanțez, să aduc argumente. Doar că, hohotul prelung al mulțimii își amplifica ecoul, făcându-i pe toți să adoarmă liniștiți la gândul că, până la urmă, toți oamenii sunt la fel. Păcatele mele erau luate asupra lor, așa cum odinioară, altă gloată chema Sângele Lui asupra ei și a odraslelor ei. Mă judecau dezvăluindu-și adevăratul caracter de fiare însetate de sânge. Arătau cu degetul acuzator spre mine. Nu puteam fi decât vinovat pentru că se străduiau din răsputeri să îmi arate cât de bine mă cunosc. În numele iubirii de oameni și al altruismului, ai căror cavaleri deveniseră, mă cunoșteau mai mult decât eu însumi. „Dușmanii sunt prietenii noștri cei mai severi…”
Am observat că nu oboseau niciodată să mă înjure. Găseau de fiecare dată dovezile imbatabile ale vinovăției mele. Mă voiau doborât, părăsit de toți, condamnat pe viață la singurătate. Când nu am avut puterea de a renunța la dorința de a fi lăsat în pace, și-au amintit mai mult de mine, reamintindu-mi, cu acrivie fiecare păcat. Niciodată nu mi-a fost ușor să-mi mărturisesc păcatele, să îmi deschid sufletul, să pun un început bun vieții mele. E greu să găsești pe cineva care să te asculte, fără a te condamna. Să îți întindă, senin, mâna iertării și a împăcării. De la mine, însă, toți au avut această așteptare.
Am fost odată la o închisoare, pentru a aduce mângâierea rugăciunii celor de acolo. Păcatele lor erau strigătoare la cer. Uitându-mă la ei, însă, am văzut tristețe și lacrimi. Povara nevăzută a acelor fapte înfiorătoare îngreuna până la insuportabil atmosfera. N-am reușit decât să plâng. Era singurul discurs care îmi venea în minte. Mi-am dat seama cât de subțire este granița dintre iertare și oarba zeiță a dreptății.
Și pentru aceștia vrei să te sacrifici? Iar Răspunsul, răstignit pe Cruce, șoptea iertare pentru cei ce nu pot fi iertați…

P. S. Îmbrăcat și întreg la minte, omul poate fi înfricoșător. Legat în obezi, stăpânit de Legiune, nu mai poartă haine, iar acasă îi e mormântul. Calea de mijloc, a creșterii porcilor, e varianta facilă a unei vieți în care nu-i posibilă decât moartea. Căldiceii din ținutul Gherghesenilor țin mai mult la porci decât la oameni. Când porcii zboară și omul se eliberează de demoni, a venit sfârșitul.

Nu-i vorba, oare, despre învierea înainte de Înviere?

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa,  profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „