Mă gândeam încă de la începutul săptămânii la ce subiecte să mai abordez în weekend, însă de fiecare dată când reușeam să conturez o idee, mintea mea o respingea fără drept de apel. Îmi spuneam că mă repet, că m-am săturat, că mi-am pierdut inspirația, că nu sunt bună de nimic. Luni, marți, miercuri de dimineață. Joi îmi spune o prietenă că m-a citit recent și că i-a plăcut foarte tare un anumit text, publicat acum vreo lună de zile. Inițial mă panichez, nu știu despre ce articol vorbește așa că decid să caut în arhivă și, în mod inevitabil, încep să răsfoiesc titlu după titlu. Deschid drafturi, subliniez idei, pierd ore în șir în fața laptopului. Ajung prin a-mi schimba percepția atât de bine formată la începutul săptămânii, ajung, după prea mult timp, să-mi mulțumesc!

Mă izbește imediat un sentiment de vinovăție și mă întreb – mai mult certându-mă, de ce a durat atât de mult timp? De ce nu m-am oprit până acum din alergarea aceasta constantă ce are ca scop acumularea cât mai multor reușite? De ce nu mi-am permis niciodată un răgaz? De ce nu mi-am spus niciodată că sunt mândră de mine, de ce nu m-am încurajat în fața oglinzii, de ce nu m-am uitat la realizările mele și mai ales de ce nu m-am apreciat până acum?!

Am recitit cu ochii în lacrimi și m-am detașat de tot ceea ce însemn eu. M-am comportat ca și când ideile din fața mea, paragrafele atent redactate, dar și atitudinea atât de vulnerabilă, nu-mi apațineau. M-am comportat ca și când cea pe care o citeam nu eram eu, ci o străina cu care mă întâlneam pentru prima dată. Am amuțit. Am auzit cândva că e bine să te privești, din când în când, și să te întrebi dacă ai vrea să cunoști o persoană ca tine, dacă ai lua cina cu un om care are același comportament cu al tău, dacă ai putea să ai o relație cu cineva care are o atitudine similară cu a ta. Da, da, da, de un milion de ori DA. Am lăsat modestia de-o parte, am hotărât să-mi mulțumesc, să mă apreciez, să pun stop celor din jurul meu și să stau, în sfârșit, de vorbă cu mine.

M-am gândit bine la cum am ales să procedez în anumite situații, la cât de ușor m-am lăsat impresionată, la cât de sensibilă sunt. Mi-am adus aminte de copilărie și de cât de tare mă supăram atunci când cei din jurul meu judecau oamenii după etnie, după religie, după orientarea sexuală. Am militat încă de mică pentru egalitate, m-am jucat fix cu copii pe care mulți dintre părinți îi priveau cu ochi disprețuitori, mi-am îmbrățișat cea mai bună prietenă atunci când mi-a mărturisit că ea crede într-un Dumnezeu diferit de al meu. M-am considerat de când mă știu bogată. Am avut mereu o casă în care să locuiesc, sprijinul familiei, oportunitatea de a merge la școală, haine curate, mâncare gustoasă și posibilitatea de a mă dezvolta așa cum mi-am dorit. Am crescut și am învățat că dacă muncești, ai, dar n-am uitat niciodată să mă distrez; am cunoscut orașul, viciile, oamenii nepotriviți, dar am rămas întotdeauna în zona potrivită – atât cât să nu îmi fac rău, îndeajuns încât să știu câte puțin din fiecare.

Nu mă laud, ci mă expun, ca de fiecare dată, diferența este că astăzi o fac într-o lumină bună. Sunt empatică, sensibilă, săritoare și de încredere. Sunt darnică, ospitalieră și toți apropiații mei știu că atunci când trebuie să fac un anumit lucru, nu mă dau în lături. Nu ezit când vine vorba de a ajuta pe cineva, consolez și iubesc. Am atât de multe calități frumoase și îmi pare atât de rău că adesea uit, uit să-mi mulțumesc că sunt exact așa cum mi-am dorit întotdeauna să fiu!

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște