Sunt o persoana exuberantă, sociabilă și foarte comunicativă. Îmi exteriorizez cu ușurință emoțiile și reușesc să scap, relativ repede, de fâstâceala unui nou început, de timiditatea cu care abordez inițial situațiile. Mă manifest și am o atitudine deschisă pentru tot ce este nou, chiar dacă, recunosc, îmi este destul de greu să accept anumite schimbări.

Situatia epidemiologica determinata de raspandirea coronavirusului SARS-CoV-2 m-a dezarmat. Pe lângă implicațiile pe care le-am suferit cu toții și aparte de repercusiunile pe care le simțim la fiecare pas, pandemia mi-a răpit bucuria de a discuta, de a împărtăși idei, de a îmbrățișa oameni, de a comunica cu cei din jur fără bariere. Metafora măștii de protecție este aceea că însuși acest instrument, care a fost conceput să ne ferească de expunere, este și cel care ridică la nivel fictiv un zid neclintit, peste care nu trecem – nici noi, nici oricine altcineva din jurul nostru.

Obișnuiam ca în drum spre casă, indiferent că mă grăbeam sau nu, că eram obosită sau îngrijorată din anumite motive, să mă opresc la câteva magazinașe de colț, cu ale căror vânzătoare ajungeam să vorbesc despre te miri ce, pierzând astfel minute în șir angrenată în discuții care nu-mi aduceau cine știe ce aport intelectual, dar care mă destindeau teribil și care îmi bucurau cu adevărat sufletul. Așa cum bine știți, numeroase dintre articolele mele, postate aici, au luat naștere pe baza unor povești, întâmplări cu oameni pe care îi cunoșteam mai mult sau aproape deloc – după caz. Așa am ajuns să vă spun despre vecinii mei, despre colegii de muncă, despre priteni, ori despre cei pe care îi vedeam pe strada, despre tatăl și fetița a căror discuție am surprins-o într-un supermarket, despre bătrânica pe care am asemănat-o cu propria mea bunică, iar exemplele pot să continue.

Pandemia mi-a luat inspirația, căci întotdeauna inspirația mea și-a găsit un izvor nesecat în oameni. Pandemia a pus bariere între mine și cei dragi mie, bariere pe care nici acum nu le mai pot ridica. Pandemia m-a făcut să investesc nesăbuit, însă nu asta mă doare, ci faptul că am pierdut relații, cunoștințe care, într-un alt context, poate că mi-ar fi devenit mai mult de atât. Am lăsat în urmă prietenii de ani de zile, care neîntreținute de văpaia revederii, s-au stins.

Redactez aceste idei și compun acest text cu viteza unui grefier însărcinat cu înregistrarea dezbaterilor instanței, astfel că știu cu siguranță faptul că o fac din impuls. O fac din neputință, din oftică. Tânjesc după discuții cu vânzători, după întâlniri cu prietenii mei, după călătorii neumbrite de nesiguranța zilei de mâine. Mi-e dor de oameni, de oamenii mei sau de oamenii străzii, de toți. Uneori nici nu mai dădăjduiesc că lucrurile vor reveni la normal, alteori mă supăr la gândul ăsta și mă judec aspru. Din când în când mă întreb: ochii ce nu s-au văzut, nu s-au uitat, însă la ce rost să ne mai aducm aminte de ei dacă oricum nu îi putem revedea?

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este masterand al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.