Nu este o trimitere către Mircea Eliade și lucrarea sa, eu, ca și alți confrați de breaslă, am împrumutat doar titlul pentru a vă releva o stare care, neînțelegând-o, vreau să încerc să vă fac să o vedeți cu aceeași ochi cu care am vazut-o eu!

Tema decreștinării Europei am semnalat-o în urmă cu câțiva ani iar, rândurile adunate chiar sub același titlu (Decreștinarea Europei 05.03.2020) arătau atunci pericolul prin care Europa trece enclavizând din ce în ce mai mult populații din ce în ce mai mari, de alte religii, în speță musulmană, într-o încercare nereușită de a rezolva o problemă demografică!

Atunci semnalam existența acestui pericol ce venea din exteriorul lumii creștine, crezând că este cea mai dificilă încercare prin care creștinismul trebuie să treacă.

Din păcate, ca în multe alte situații, realitatea ne dovedește că poate fi mult mai cruntă decât cea mai ”bogată” imaginație.

De o bună perioadă de timp, m-aș hazarda spunând în ultimele două secole, dar cu preponderență în ultimul veac și într-o formă extrem de agresivă în zilele noastre, atacul asupra creștinismului nu mai vine din exterior, ci din interior. Lumea creștină este din ce în ce mai încercată de atacul din interiorul acesteia, atac ce se poartă sub semnul unui laic sacralizat sau în numele unui marxism sau neomarxism, primul falimentat istoric, al doilea într-o evoluție halucinantă.

Pe bună dreptate un înalt preot local sancționa sloganul unei politici publice ”Poartă mască dacă vrei să prinzi pască!”. Amestecarea în mod voit a sacralității cu profanul glumeț, de-a dreptul comercial, fiind condamnabilă fără doar și poate!

Din păcate această reacție corectă nu am vazut-o multiplicată pe toate palierele, atât ale sacrului cât și ale profanului, iar apariția acestui tip de slogan nu este întâmplătoare, ci aparține mai degrabă unui plan bine pus la punct al profanului de a sufoca sacrul.

Fiecare mare sărbătoare creștină a început să fie dublată de câte una laică.

Primăvara, bucuria Învierii Lui Hristos, cheia de boltă a lumii creștine, începe să fie sufocată de 1 Mai muncitoresc, iar acum, după 1989, ouăle roșii, semne ale însângeratei răstigniri, au devenit daruri aduse de Iepuraș, personaj animat care obnubilează tinerele generații în așa mod că mai târziu vor fi convinse că iepurele este un animal biped.

La patruzeci de zile de la Înviere, creștinii trăiesc miracolul Înălțării dar zgomotele fanfarelor și al ceremoniilor oficiale celebrând eroii neamului par să acapareze din ce în ce mai mult acest moment. Fără îndoială ei trebuie slăviți, însă oficialitățile parcă vor neapărat să prindă ele prim-planul.

Începutul anului bisericesc și el s-a pierdut sub megafoanele începutului de an școlar, iar poate cel mai nedrept transfer de atenție publică are loc iarna când, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, este acaparată de Sărbătorile de iarnă, când bucuria Nașterii este acoperită de Moș Crăciun și antemergătorul său Moș Nicolae sau de defunctul Moș Gerilă, culminând cu megalomanicele petreceri ale Revelionului.

Atacul acesta masiv al laicului asupra sacrului nu face decât să paraziteze un filon de credință peste care au trecut mai mult de două milenii.

Aceste pericole ce vin atât din exteriorul lumii creștine cât și din interiorul ei, să fie oare noua provocare?

Profeție sau nu, ”Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, că aparține lui Malraux sau Eliade, nu are importanță, important este că ne aflăm în plină desfășurare a acestui secol, iar eu nu pot decât să închei gândindu-mă la rugăciunea călugărului N. Steinhardt ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Urich. C