Invitație la reflecție, înaintată de omul de drept Sache Neculaescu pasionaților fenomenului juridic. Subiectul îl reprezintă repararea prejudiciului, pornind de la vulnerabilitățile sistemului. Neculaescu pornește de la ideea că reglementările legale în vigoare nu pot șterge toate urmările nocive cauzate unei persoane, acestea fiind de obicei ireversibile.
”Cum de-a lungul timpurilor, problematica prejudiciului reparabil a constituit obiectul unor consistente dezbateri doctrinare, era de așteptat ca reglementările actualului Cod civil să fie cât mai elaborate și racordate la orientările proiectelor europene de codificare a dreptului răspunderii civile. Iar dacă, prin forța împrejurărilor, această finalitate nu poate fi decât iluzorie, puteau fi amenajate soluții care să fie cât mai puțin discutabile. Remarcându-se o oarecare reticență a doctrinei noastre relevante în evaluarea obiectivă și severă (acolo unde este cazul) a noilor reglementări, îmi propun să reiau și pe această cale, sine ira et studio, cele mai semnificative aspecte care privesc remediile prejudiciilor, cu speranţa că dezbaterea lor va putea genera un moment al adevărului, la care evaluările noilor prevederi legale să fie mai obiective și mai tranșante, astfel încât nevoia de reformare a actualului Cod civil să fie tot mai asumată, având în vedere și multe alte neîmpliniri majore ale actualelor reglementări. Consider că mai presus de menajarea sensibilității autorilor care au elaborat aceste prevederi normative, se află nevoia imperativă de claritate a unor reglementări esențiale pentru o materie fundamentală a dreptului civil, care să fie racordate noilor orientări europene în materie. (Pentru detalii, a se vedea JURIDICE ESSENȚIALS, S. Neculaescu, Ratiuni care impun reforma Codului civil).
1.Inconsecvențe terminogice ale reglementărilor actuale.
Dacă termenii “daună”, “pagubă”, “prejudiciu” sunt folosiţi de cele mai multe ori de doctrina clasică cu acelaşi înţeles, doctrina franceză, sensibilă la nuanţe, a înregistrat câteva propuneri de a se marca distincţia dintre cei trei termeni uzuali în materia răspunderii civile, propunând ca dauna, în înţeles de pagubă, să fie considerată “leziunea obiectivă, comună tuturor persoanelor, în timp ce prejudiciul să desemneze consecinţele juridice produse, de o manieră concretă, fiecărei persoane în parte, impactul leziunii cu situaţia personală a victimei”. Într-o formula sintetică, s-a afirmat că “dauna relevă ordinea de fapt, în timp ce prejudiciul relevă situaţia de drept”.
Cu mult înainte, în lucrarea mea de doctorat din anul 1986, am propus distincția dintre pagubă, văzută ca “orice pierdere economică, fie ea damnum emergens sau lucrum cessans, fără să intereseze investigarea ei cauzală, pentru a o pune pe seama şi deci în sarcina cuiva”, iar prejudiciul, să desemneze “situaţia creată subiectului de drept prin lezarea unor valori materiale sau morale”. Astfel, „dacă dauna este un rău, o pagubă, o pierdere provocată de o cauzalitate naturală ori socială, prejudiciul este o daună injustă, încercată de o per¬soană în bunurile sau în individualitatea sa, nu doar damnum, distinctă de iniuria, ci amândouă, deopotrivă. În timp ce paguba este neutră, obiectivă, impersonală, fără autor şi victimă, prejudiciul capătă deja contururi care îl indi¬vidualizează, pentru că are un subiect care îl suportă (victima), iar situaţia astfel creată ei este injustă, fiind contrară dreptului. Ea reprezintă o lezare în drepturile ori interesele acesteia im¬putabilă cuiva. Altfel spus, prejudiciul este expresia juridică a daunei”.
Sintagma “daune morale”, folosită îndeosebi de jurisprudență, desemnează atât prejudiciile cauzate victimei, cât și despăgubirile civile cuvenite acesteia. Sunt și situații în care, în cadrul aceleași lucrări, termenul este folosit în ambele accepțiuni, în timp ce sintagma „prejudiciu nepatrimonial”, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. civ., presupune o determinare a acestuia per a contrario, formulă care încalcă exigența logică a definiției, potrivit căreia orice noțiune trebuie definită prin ce este, și nu prin ce nu este ea. De aceea, sintagma „prejudicii morale” este preferabilă, pentru că are o determinare afirmativă, dar și pentru că este exprimarea de uz care evocă cel mai bine realitatea pe care o desemnează, și anume afectarea valorilor morale care alcătuiesc personalitatea omului.
Etimologic, „daună” vine de la latinescul damnum, tradus îndeobște ca pierdere, pagubă, deci un efect cuantificabil, măsurabil, ceea ce nu poate caracteriza decât prejudiciul patrimonial. Dreptul roman distingea între damnum iniuria datum (prejudiciul material) și actio iniuriarum (referitoare la daunele aduse cinstei, bunului renume, clevetiri s.a.). Pentru a conserva aceeași tradiție etimologică latină, termenul cel mai potrivit care să desemneze afectarea persoanei în valorile sale morale, ar fi „leziunea morală”, care vine de la latinescul laesio, și care semnifică rănirea, afectarea. Acest termen ar fi preferabil pentru că desemnează atât efecte care pot fi constatate efectiv, cum este cazul leziunilor corporale, dar și efecte doar resimțite și prezumate, nesusceptibile de a fi probate in se, cum este cazul durerii sau afecțiunii.
2. Repararea prejudiciului sau repararea patrimoniului?
Deşi sintagma “repararea prejudiciului” propusă de Jean Domat în secolul al XVII-lea și preluată de codificatorii francezi la 1804 și implicit de Codul nostru civil de la 1864, şi apoi de întreaga doctrină, astăzi este tot mai contestată. Gérard Cornu, autorul celui mai semnnificativ vocabular juridic, susține că “termenul reparaţie este abuziv preferat celui de indemnizare”.
Dacă, în limbajul obișnuit, „a repara” înseamnă a reface, a reconstitui, a restaura, a repune un lucru în starea lui anterioară, operații care nu se pot face decât în natură, în sens juridic, figurativ, același termen desemnează ispășirea unei greșeli prin despăgubirea victimei. Când Corneille afirma că afronturile la onoare nu se plătesc, La Fontaine a reacționat spunând că “banii repară orice”.
Reparația desemnează, de cele mai multe ori, compensarea prejudiciului prin indemnizarea victimei (şi nu a prejudiciului, cum se afirmă adesea).
Termenul „indemnizare” vine de la latinescul indemnitas, şi semnifică înlăturarea unei pagube (damnum), prin compensare. La rândul ei, compensarea, presupune înlocuirea unei valori cu alta, prin orice mijloace apte să acopere prejudiciul suferit de victimă. De puţine ori repararea prin compensare, în cazul răspunderii delictuale, se face într-o altă modalitate decât prin indemnizare. Obiectul reparaţiei propriu-zise îl constituie valorile afectate, şi nu prejudiciul în sine, cel care, fiind o pierdere, un gol, nu poate fi susceptibil de “reparaţie” propriu-zisă. Răspunderea delictuală își propune să înlăture aceste consecințe nocive, și nicidecum să le refacă. Este ceea ce afirma Mihail Eliescu, în lucrarea sa de referință în materia răspunderii civile delictuale, potrivit căruia obiectul reparaţiei în cadrul răspunderii delictuale, se constituie în „{…}obligarea celui chemat să răspundă la desfiinţarea sau la compensarea, în chipul cel mai eficace şi adecvat, a efectelor păgubitoare produse de fapta ilicită”. Când ilustrul autor se referea la „compensarea în chipul cel mai eficace şi adecvat”, avea în vedere, nu doar indemnizarea, ci orice altă măsură menită să repună victima în situaţia anterioară. Într-o formulă generică, le-am numit în teza mea de doctorat „remedii adecvate situaţiei injuste a victimei”, ceea ce francezii spun astăzi “réparation appropriée”.
Privită din perspectiva victimei, repararea înseamnă repunerea acesteia în situația anterioară, în vreme ce pentru făptuitor, ea înseamnă “ispășirea unei greșeli”. Contrar înțelesului obișnuit al termenului “reparaţie”, sensul juridic al acesteia vizează surprimarea efectelor nocive pe care le presupune prejudiciul prin compensarea acestora, nicidecum refacerea sau reconstituirea lor. Este ceea ce afirma Mihail Eliescu, într-o lucrare de referință în materia răspunderii civile delictuale, potrivit căruia obiectul reparaţiei în cadrul răspunderii delictuale, se constituie în „{…}obligarea celui chemat să răspundă la desfiinţarea sau la compensarea, în chipul cel mai eficace şi adecvat, a efectelor păgubitoare produse de fapta ilicită”. Când ilustrul autor se referea la „compensarea în chipul cel mai eficace şi adecvat”, avea în vedere orice măsură menită să repună victima în situaţia anterioară. Este motivul pentru care asemenea măsuri le-am numit în cadrul aceleași teze de doctorat, „remedii adecvate situaţiei injuste a victimei” (“réparation appropriée” de astăzi).
Prin urmare, repararea în natură vizează patrimoniul știrbit al victimei, pentru că finalitatea însăși a răspunderii civile, în ansamblul ei, este restabilirea echilibrului dintre patrimoniul afectat al victimei și cel al respondentului. Dacă însă, patrimoniul victimei poate fi reîntregit prin înlocuirea prejudiciului, ceea ce nu se poate întâmpla decât prin indemnizare, prejudiciile morale nefiind susceptibile de cuantificare, nu pot avea aceeași soluție, și ca urmare, nici de înlocuire componente ale patrimoniului, termenul “reparare” este impropriu lor în aceeași manieră este eo ipso imposibilă, pentru că valorile morale, precum demnitatea, onoarea, reputația, imaginea, intimitatea, durerea, afecțiunea etc. nu pot fi regenerate. Tot ce se poate spera, este doar remedierea lor, care constă, de cele mai multe ori, în satisfacția procurată victimei, în sentimentul acesteia că i s-a făcut dreptate.
Apoi, în timp ce prejudiciile patrimoniale se determină în raport de valoarea lor intrinsecă, întinderea și gravitatea prejudiciilor morale sunt diferite, în raport de particularitățile specifice personalității victimelor afectate. Bunăoară, dacă distrugerea cu intenție a unor fotografii de familie poate constitui o dramă pentru o persoană care prețuiește amintirea ascendenților săi, pentru o altă persoană, mai puțin sensibilă sau care are și alte motive pentru a nu se simți lezată, acest incident poate trece neobservat. De aceea, afirmația autorului celui mai recent tratat de drept civil rezervat raporturilor obligaționale extracontractuale, potrivit căreia mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale prevăzute de art. 253 C. civ. “sunt mijloace de reparare în natură a daunelor morale care au fost cauzate prin fapte ilicite de încălcare a personalității umane”, nu poate fi decât iluzorie. Asemenea măsuri care vizează încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, precum și constatarea caracterului ilicit al faptei, dacă tulburarea a produs-o subzistă, precum și măsurile prevăzute la alin. (2) și (3) al aceluiași articol, restabilesc dreptul nepatrimonial încălcat, dar nu înlătură prejudiciul moral, care subzistă. În aceste condiții, ne-am putea întreba de ce dreptul răspunderii delictuale își propune să repare prejudicii care, prin natura lor, sunt ireparabile?
Răspunsul este printr-o sintagmă inspirată potrivit căreia repararea prejudiciului moral se constituie într-o „utopie constructivă”, o iluzie pe care dreptul o conservă ca deziderat menit să-i confere victimei un orizont de așteptare legitimă, sentimentul de securitate juridică, “miracolul de a nu se resemna în fața inefabilului”.
Soluțiile amenajate de noile prevederi normative rezolvă parțial problematica prejudiciilor morale, pentru că, pe de o parte, mecanismul reparării prejudiciilor prin echivalent nu poate funcționa în cazul lor, nefiind susceptibile de prețuire pentru a putea fi înlocuite, iar pe de altă parte, pentru că noua reglementare privește doar prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale, lăsând fără soluție celelalte prejudicii cauzate simplelor valori sau interese morale ale omului. Astfel, potrivit art. 1359 C. civ., “Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv”
3. Soluția prejudiciilor morale
Sub imperiul vechiului Cod civil, “repararea” prejudiciilor morale s-a făcut conform regulilor răspunderii delictuale de la art. 998 – 999 din Codul civil de la 1864, care au fost interpretate, prin consens doctrinar și jurisprudențial, potrivit regulii Ubi lex non distinguit…. În lipsa oricărui alt temei juridic, era o soluție de avarie.
Date fiind deosebirile esențiale între cele două categorii de prejudicii, actualul Cod civil nu-și asumă o reglementare unitară a acestora, ceea ce ar fi impus ca atât dispoziția generală de la art. 1349 alin. (2) C. civ., cât și cea de la art. 1357 C. civ. privind condițiile răspunderii pentru fapta proprie, să vizeze expres ambele prejudicii reparabile. Dimpotrivă, sunt avansate reglementări secvențiale și contradictorii care vizează acordarea de “despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat” (art. 253 alin. 4 C. civ. ), “despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială”, în cazul prejudiciului corporal (art. 1391 alin. 1 C. civ.), “despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”, (prejudiciul prin ricoșeu – art. 1391 alin. 2 C. civ.).
Modul diferit de raportare a autorilor actualului Cod civil la acest subiect față de alte reglementări europene, rezultă din chiar definițiile avansate de dispozițiile generale de la art. 1349-1350 C. civ. celor două răspunderi (delictuală și contractuală). Deși ambele sunt inspirate de Codul civil din Quebec, redactorii textelor noastre normative evită nominalizarea prejudiciilor reparabile. Astfel, în timp ce, potrivit art. 1457 CCQ, „cel care răspunde de prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa este ținut să repare orice prejudiciu, corporal, moral sau material” (s.n.), textul de art. 1.349 alin. (2) C. civ. prevede că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile (s.n)”.
Același mod evaziv de exprimare normativă este prezent, atât la art. 1.381 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „Orice prejudiciu care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, cât și în definiția principiului răspunderii pentru fapta proprie de la art. 1357 alin. (1) C. civ., text care nu prevede, în concret, care sunt prejudiciile reparabile, deși distincția se impunea în cadrul unei norme cu caracter de principiu, mai ales că denumirea marginală privește “condițiile răspunderii”.
Menționarea prejudiciilor reparabile era și mai necesară în cadrul dispoziției de la art. 1359 C. civ. care privește “repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”, o reglementare nouă, cerută de imperativul reparării plenare a prejudiciilor, dar care, nici de această dată, nu distinge între interesul patrimonial și cel moral, după natura lor.
În legătură cu acest aspect, au fost exprimate opinii potrivit cărora “Este riguroasă exprimarea la care a recurs noul Cod – „toate prejudiciile cauzate” – întrucât se deschide calea reparării oricărui prejudiciu, ori de câte ori sunt întrunite condițiile statuate de lege. Enumerarea tuturor formelor prejudiciului era imposibilă într-o dispoziție de cod”.
În ce mă privește, consider că discuția privește doar formele prejudiciului reparabil, menționate de toate reglementările actuale ale răspunderii delictuale, și nu “toate prejudiciile cauzate victimei”, aflate astăzi într-un proces de „inflație” galopantă, generat de noua “logică” a drepturilor fundamentale ale omului, multe dintre ele fiind situate la limita legitimității, altele sub această limită.
De aceea, chiar dacă reglementările de la art. 1387-1390 C. civ. sunt rezervate reparării prejudiciilor cauzate de vătămarea integrității corporale și a sănătății, aceasta nu echivalează cu o clasificare explicită a prejudiciilor reparabile, așa cum este avansată, atât de Codul civil din Quebec, precum și toate proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor.
Privit în acest context, enunţul de la art. 1381 alin. (1) C. civ. vizând obiectul reparației, potrivit căruia „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”, deși este încurajator din perspectiva percepției publice, văzut însă din perspectiva oricărui jurist, nu poate fi decât surprinzător, elementar fiind că o mulțime de prejudicii nu sunt susceptibile de reparație. Deosebit de cauzele legale exoneratoare de răspundere, de clauzele de neresponsabilitate, în prezenţa cărora prejudiciile suferite de victimă nu sunt supuse reparării de către persoanele desemnate să răspundă, sunt şi numeroase prejudicii care nu pot, de plano, aspira la reparare, nefiind injust cauzate victimei.
Care ar putea fi explicația acestui text evaziv și neobișnuit de tranșant?
Urmărind procesul de elaborare a actualului Cod civil în evoluția lui, se va putea constata că textul de la art. 1121 din Proiectul Noului Cod civil, adoptat de Senat la 13 09 2004, prevedea la alin. (1) că „Reparaţia este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral”, în acord cu prevederea de la art. 1457 alin. (2) CCQ. Printr-un amendament formulat de autorii care s-au succedat la elaborarea și finalizarea actualului Cod civil, potrivit cărora „prejudiciul corporal nu este o specie distinctă a prejudiciului reparabil”, pentru că un asemenea prejudiciu poate fi atât patrimonial cât și moral, textul a fost modificat. Aflați în criză de timp, dată fiind urgența promulgării unui nou Cod civil, condiție a aderării noastre la Uniunea Europeană, noii codificatori au ales soluția cea mai operativă de a amputa textul normativ menționat, păstrând doar prima parte a enunțului, în forma lui actuală, fără să reflecteze îndeajuns la consecințele pe care le antrenează această “inginerie”.
Rămânând pe terenul supozițiilor, un alt motiv al modificării textului aflat în analiză, ar putea consta în intenția autorilor (parțial materializată) de a disocia ocrotirea personalității umane de instituția răspunderii delictuale. Aceasta ar putea explica și de ce definiția răspunderii delictuale de la art. 1349 alin. (2) nu individualizează prejudiciile reparabile după natura lor, în dezacord cu cea de la art. 1457 alin. (2) CCQ mai sus citată. Cum și această presupunere este exclusă, dat fiind faptul că prevederile de la art. 1391 și urm., care vizează repararea prejudiciului nepatrimonial sunt incluse în materia care privește “Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, nu rămâne decât să afirmăm că o asemenea prevedere este eronată, indiferent de orice explicație. Dacă este adevărat că vătămările corporale pot genera atât prejudicii patrimoniale cât și morale, la fel de adevărat este că doctrina modernă de drept civil recunoaşte prejudiciul corporal ca specie distinctă a prejudiciului reparabil, primul dintre cele trei prejudicii, într-o ordine care exprimă preeminența valorilor personale nepatrimoniale ale omului. Aceeaşi clasificare tripartită a prejudiciilor este avansată şi de doctrina noastră relevantă de drept civil. Însuşi Codul civil avansează o reglementare distinctă în materia vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, cu ambele componente, materială şi morală, la art. 1387-1393 C. civ., deși nu i-a rezervat o secțiune specială, cum s-ar fi cuvenit, așa cum se regăsește ea în toate proiectele de codificare a obligațiilor. Mai mult, constituirea unui drept european al prejudiciilor corporale, cu reglementări specifice, constituie un obiectiv cerut de recomandările Rezoluției Consiliului Europei nr. 75-7 din 14 martie 1975 făcute statelor membre UE de a avea în vedere cele 19 principii referitoare la repararea prejudiciilor cauzate de leziunile corporale și de deces.
Așa cum s-a remarcat, pe fondul unei „febre a reparaţiei”, jurisprudenţa de astăzi este confruntată tot mai frecvent cu acţiuni în despăgubire pentru cele mai inedite prejudicii morale, unele aflate la limita legitimităţii, altele în afara ei, cum este cazul pretinsului drept de a nu se naşte, invocat în acţiunea întemeiată pe wrongful birth, prejudiciul de decepţie, prejudiciul monden, prejudiciul de anxietate şi multe altele. De aceea, o reglementare menită să acopere toate prejudiciile reparabile este cea avansată de Proiectul Catala, potrivit căruia „este reparabil orice prejudiciu cert, care constă într-o lezare a unui interes licit, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv”. Cum însă, pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să fi fost cauzat în mod injust un prejudiciu altuia, (“danno ingiusto”, sintagmă folosită de art. 2043 din Codul civil italian), această condiție ar trebui menționată expres în enunțul mai sus menționat. .
Că prejudiciul corporal are particularități proprii, rezultă și din prevederea de la art. 1.391 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială”.
Teoretic, trei erau, în opinia mea, opțiunile legiuitorului nostru în această problemă: primo, să prevadă expres principiul reparării tuturor prejudiciilor, corporale, materiale sau morale; secondo, să prevadă că repararea prejudiciilor morale are loc doar în cazurile prevăzute de lege, așa cum dispune art. 2059 din Codul civil italian; terzo, să le rezerve o secțiune distinctă de reglementare intitulată “reguli speciale aplicabile unor categorii de prejudicii reparabile”. Chiar dacă art. 1.391 C. civ. este plasat în Secțiunea privind „repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, era nevoie de o reglementare expresă care să facă explicită voința legiuitorului român de a include toate prejudiciile morale, nu doar pe cele care rezultă din încălcarea drepturilor nepatrimoniale, printre prejudiciile reparabile.
4. Nașterea prejudiciului moral.
În lipsa unei reglementări speciale privind nașterea dreptului la acțiune privitoare la repararea prejudiciului moral, s-ar putea crede că prevederile de la art. 1381 C. civ. sunt aplicabile tuturor prejudiciilor, indiferent de natura lor, devreme ce, la alin. (1) se prevede că “Orice prejudiciu dă dreptul la reparație”, fără a le distinge, astfel că Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Cum la alin. (2) al aceluiași articol se dispune că “Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”, ar urma să considerăm că aceeași soluție este aplicabilă și prejudiciilor morale.
Doctrina relevantă de drept civil consideră că “hotărârea judecătorească pronunțată în urma unei acțiuni în răspundere delictuală civilă este o hotărâre în realizarea unui drept preexistent, născut întreg și definitiv în ziua cauzării prejudiciului; ea nu este și nici nu poate fi o simplă hotărâre declarativă și nici o hotărâre constitutivă de drepturi în favoarea victimei prejudiciate (…); hotărârea pronunțată în urma unei acțiuni în răspundere delictuală este o hotărâre în realizarea unui drept preexistent, născut întreg și definitiv în ziua cauzării prejudiciului”.
Raportându-se la prejudiciul patrimonial, același autor consideră că „{…} raportul obligațional, în conținutul căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, și îndatorirea corelativă la reparație, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în momentul cauzării prejudiciului, când sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale”.
Înainte de a analiza data nașterii la acțiune în “repararea” prejudiciului moral, rămânând în zona prejudiciului patrimonial, cred că, privit la momentul cauzării prejudiciului, dreptul victimei se înfățișează ca o simplă vocație la reparație. Declanșarea raportului obligațional, care este un raport personal, presupune identificarea celui în sarcina căruia cade sarcina reparării prejudiciului. Dacă sunt situații în care cele două momente coincid, sunt frecvente cazurile în care declanșarea mecanismului răspunderii are loc mai târziu, la fel cum nu toate pagubele cauzate victimei pot fi imputate unei persoane determinate, pentru a putea vorbi de îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale. Bunăoară, la momentul în care proprietarul își găsește autoturismul avariat în parcare, i se cauzează un prejudiciu, dar el poate avea cauzalități diferite care se cer mai întâi lămurite. Altfel spus, la această dată, victima are o creanță informă. Acest parcurs este evidențiat de Mihail Eliescu, care, analizând dreptul la despăgubiri, afirmă că el „se naște de la data faptei păgubitoare și se desăvârșește, prin concretizarea obiectului obligației corelative, fie prin învoiala părților, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii”. Privită la acest moment, repararea pagubei face obiectul unei „îndatoriri la o valoare fără expresie bănească”.
Singura obiecție ar putea fi aceea că nu fapta declanșează răspunderea, ci doar paguba suferită, cea care poate sau nu fi atribuită unei fapte determinate. Afirmația marelui nostru civilist trebuie analizată însă, în ambianța ideologică a epocii în care fapta culpabilă a omului era privită ca singur fundament al răspunderii. În realitate, paguba este premiza răspunderii, urmând a fi identificat cel desemnat de lege să o repare, moment în care vorbim de prejudiciul reparabil, el fiind expresia juridică a pagubei.
De la momentul nașterii dreptului la reparație, și până la data când victima are o creanță lichidă, putând-o valorifica, se consumă o întreagă evoluție. Așa se explică de ce textul normativ de la art. 1381 alin. (2) C. civ. dispune că dreptul la reparație se naște în ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”. De aceea, nu pot fi de acord cu aprecierea potrivit căreia mențiunea finală a textului ar fi inutilă, cu motivarea că „dreptul la reparație depinde de un fapt obiectiv, cel al producerii prejudiciului, fără a putea fi influențat de posibilitățile creditorului de a-l valorifica”. Așa cum este important să distingem între pagubă și întinderea ei, tot astfel va trebui să acceptăm că, pentru a-și valorifica pretențiile, victima va trebui să obțină un titlu care să-i recunoască o creanță lichidă, ceea ce presupune cuantificarea prejudiciului în condiții de contradictorialitate, specifice oricărui proces civil.
Din această perspectivă, discuții interesante prilejuiește și următoarea dispoziție legală de la art. 1381 alin. (3) C. civ., potrivit căreia „Dreptului la reparare îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.
Potrivit doctrinei, „din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, {…} sunt aplicabile, de regulă, toate dispozițiile privind operațiile și mecanismele juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor {…}”. O întrebare care așteaptă un răspuns explicit este dacă asemenea dispoziții legale se aplică și dreptului la reparație care, deși născut, nu poate fi valorificat imediat, după distincția legală pe care o face prevederea de la alineatul precedent al aceluiași articol.
Atât dreptul la reparație cât și obligația corelativă de reparare a prejudiciului cauzat victimei, componente ale patrimoniului, sunt transmisibile, universal sau cu titlu universal, ca efect al moștenirii legale sau testamentare, ori ca efect al modurilor legale de transmisiune a obligațiilor (cesiunea de creanță, subrogația, preluarea datoriei, novația). La fel de adevărat este că debitorul se află de drept în întârziere când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, așa cum se dispune la art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. Acestui drept însă, nu-i pot fi aplicabile toate dispozițiile privind transmisiunea și stingerea obligațiilor, cum prevede textul invocat de la art. 1381 alin. (3) C. civ. Faptul că vorbim de o creanță informă, care nu este încă lichidă, nu poate fi lipsit de importanță practică. Și că este așa, rezultă din faptul că un mod de stingere a obligațiilor inaplicabil la acest moment, este compensația, care, potrivit art. 1617 alin. (1) C. civ. operează „{…} de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură”. Or, simplul drept al victimei la reparație nu întrunește această condiție.
Tot astfel, potrivit art. 1391 alin. (3) C. civ., „Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească”. Mai mult, dispoziția de la alin. (4) prevede că „Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori”. Prin urmare, nici în aceste situații, dreptului la despăgubire nu-i sunt aplicabile „toate dispozițiile legale privind transmisiunea obligațiilor”.
În materia prejudiciilor morale, discuția privind data nașterii dreptului la acțiune necesită câteva nuanțări obligatorii, de natură să justifice inaplicabilitatea acelorași prevederi legale care vizează repararea prejudiciilor patrimoniale.
Având în vedere că asemenea prejudicii țin de subiectivitatea victimei, dreptul acesteia de a pretinde orice remedii posibile, se naște la data când i se cauzează trauma morală.
Multă vreme doctrina și jurisprudența au considerat că echitatea cere ca evaluarea prejudiciului să se facă la data producerii prejudiciului, fără să fie avute în vedere fluctuațiile ulterioare ale pieții, soluție considerată a fi impusă de însăși finalitatea răspunderii delictuale, repunerea victimei în situația anterioară, adică cea existentă la data producerii prejudiciului. Astfel, în cazul sustragerii ori distrugerii unei opere de artă, valoarea acesteia avută în vedere la determinarea despăgubirii, era cea pe care un asemenea bun îl avea la data săvârșirii faptei prejudiciabile. Odată cu instalarea procesului de eroziune monetară, s-a constatat însă că evaluarea făcută la data producerii prejudiciului dezavantejează victima, pentru că este obligată să primească o despăgubire sensibil diminuată în raport de prețurile de înlocuire ale bunurilor distruse, existente la data pronunțării hotărârii. Este motivul pentru care, atât jurisprudența cât și doctrina modernă, au statuat că „dacă dreptul la reparație se naște în momentul producerii prejudiciului, reparația trebuie făcută în raport de evaluarea prejudiciului la momentul judecății”.
Apoi, unele efecte prejudiciabile se produc în timp, după ce se cauzează prejudiciul prin fapta celui chemat să răspundă, cum este cazul celor corporale, când, potrivit art. 1387 C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă, pe lângă echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit, sau pe care este împiedicat să îl dobândească prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă, și cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale”. urmări care se vor produce mai târziu, fiind determinate de judecător.
Dată fiind importanța evaluării prejudiciului la momentul judecății, prin Rezoluția 75-7 a Consiliului Europei din 14 martie 1975, menită să armonizeze reglementările privind remedierea prejudiciilor corporale la nivelul statelor componente, au fost avansate 19 principii de bază aplicabile reparării prejudiciilor cauzate de leziunile corporale sau de deces, dintre care primele două sunt fundamentale: restabilirea unei situații cât mai apropiate de starea victimei anterioară cauzări. Potrivit art. 13 al Rezoluției ”Tatăl, mama şi consortul victimei care, din pricina unei lezări a integrităţii fizice sau mintale a acesteia, îndură suferinţe psihice, nu pot obţine repararea acestui prejudiciu decât în prezenţa unor suferinţe cu un caracter excepţional; alte persoane nu pot pretinde o astfel de reparare”.
Potrivit art. 1386 alin. (2) C. civ. „La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului”. Interpretând noile texte normative în succesiunea lor, vom constata că denumirea marginală de la art. 1386 C. civ. privește „formele reparației”, și nu „întinderea reparației”, materie deja reglementată în textul anterior de la art. 1385 C. civ. Cum formele de executare sunt cele prevăzute la alin. (1) al art. 1386 C. civ. (repararea în natură sau prin plata unei despăgubiri, totale sau prin prestații periodice), logic ar fi să considerăm că „stabilirea despăgubirii” privește alegerea uneia dintre formele reparației. Cu toate acestea, printr-o interpretare rațională a textului, peste litera și sistematizarea materiei supuse reglementării, ambele defectuoase, doctrina care a comentat noile prevederi, a apreciat că textul se referă la „determinarea cuantumului despăgubirilor”. Altfel spus, într-o exprimare și mai proprie, este vorba de „evaluarea despăgubirii”.
Pe fond, noua soluție a fost criticată pentru că, deși este logică, ea este inechitabilă și contravine practicii judiciare, care impune ca valoarea să fie stabilită la data pronunțării hotărârii de condamnare la reparație”, scrie Sache Neculaescu într-o postare.
AUTOR: F.S.
