Obișnuiesc să vă vorbesc despre realitatea zilei prezente și extram de rar se întâmplă să lipsesc. Weekendul trecut am facut-o. Am ales să tac în fața tragediei ultimei săptămâni nu pentru că n-aș fi avut ce să vă spun, ci pentru că am simțit că în acele momente, cuvintele ar fi fost de prisos. Fiind vorba între noi, nici acum nu schimbă foarte multe, însă nu mă mai pot abține. Acum vorbesc pentru că de făcut, am făcut tot ce mi-a stat în putință. Consider că aceasta este ordinea firească.

Pregătisem articole prevestitoare de primăvară, însă în loc de parfumul ghioceilor și al frumoaselor zambile, în lume a mirosit a praf de pușcă și a armament. Ciripitul păsărelelor a fost înlocuit de sunetul nemilos al tancurilor, iar sirenele ce nu se mai opresc au speriat orice urare verde și vie. Situația din Ucraina este una reală, o cunoaștem majoritatea dintre noi. Ne-am informat și fiecare are o părere. A mea nu conteaza. Nu aici, nu acum. N-am să vă vorbesc despre conflictul militar propriu-zis. În schimb, am să vă spun despre cât de tare m-au afectat aceste evenimente, despre câte întrebări mi-am pus, despre cum mi-am dat seama că sunt departe și totuși atât de aproape de crudul adevăr.

Nu m-a gândit nicio clipă că aceasta poveste ar putea să fie ceva mai mult decât un macabru scenariu. N-am fost nevoită să îmi părăsesc casa, țara, familia, agoniseala. Nu mi-a fost frică pentru viața mea și nici pentru cea a celor pe care îi iubesc, nu m-am temut să ies pe stradă. Și totuși..sunt terifiată la gândul că cineva simte toate aceste lucruri, trăiește ce eu văd doar la televizor. Aud că oamenii luptă, că nu dorm, că nu mănâncă, că stau în frig, aud că se nasc copii în subsoluri, că fetițe și băieței de doar câțiva anișori își pierd tații, că mamele sunt disperate, că familiile se destramă, că în timp ce unii alerg să rămână, alții încearcă cu disperare să fugă.

Un articol nu este suficient pentru a le mulțumi oamenilor care s-au mobilizat, românilor solidari cu ucrainienii. Nimic nu o să compenseze aceasta empatie, în esență firească. Umanitatea, mi se confirmă zilnic, începe să fie o mândrie; dar nu, umanitatea ar trebui să fie normalitate. Miile de rugăciuni, de ochi înlăcrimați, de mâini strânse, de zâmbete, de alimente, de haine, de produse de igienă, ajutorul infinit ce nu poate fi contorizat, căci în aceste situații sentimentul de siguranță este mai vital decât setea. Ceea ce au reușit românii să facă pentru poporul ucrainean este ceva ce nu poate lua nimeni. Ceea ce am învățat eu în ultimele zile este ceva ce nicio carte nu m-ar fi putut învăța. După foarte mult timp, m-am regăsit. Am simțit că locul meu este în lumea aceasta și că principiile și convingerile mele sunt împărtășite de alte mii de suflete. Mi s-a demonstrat că oamenii nu au uitat faptul că etnia, rasa, religia sunt egale în fața bunătății. Am simțit că totul este posibil și am visat cu ochii deschiși că voi schimba lumea.

Nu pot să vă explic în cuvinte ce simt. Nici n-ați putea să știți pentru că voi cunoașteți atât cât vreau eu să cunoașteți. Nu pot să trag concluzii sau să emit judecăți de valoare, însă în această săptămână vă spun că nu m-am mai simțit mică. Chiar dacă nu am avut posibilitățile materiale să fac câte mi-aș fi dorit, inima mea mi-a spus că am făcut suficient. Eu și milioanele de oameni alaturi de care am schimbat și voi schimba lumea.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.