Am lăsat multe greșeli neiertate în urma noastră. Ne-am obișnuit cu durerea provocată de rănile făcute de alții. Am fost luați de proști ori de câte ori am început să iertăm. Am crezut, cu naivitate, că oamenii se pot schimba. Că putem trece peste lucruri de netrecut și că, într-un final, vom uita. Am dat vina pe alții pentru propriile greșeli, iar pe ale noastre le-am ascuns cu abilitatea unu infractor care vrea să nu fie recunoscut drept făptaș. Am vrut mereu să scăpăm nepedepsiți aici și dincolo, de mai credem în așa ceva. Ne-am idolatrizat singurătatea și am fost convinși tot timpul că suntem doar victime, chiar și atunci când eram veritabili agresori. N-am obosit să urâm, să condamnăm, să judecăm aspru pe toți, uitând un lucru esențial: eram, în fapt, frați. Fii ai aceluiași Tată, ne-am identificat cu fratele cel mare și l-am condamnat pe fiul risipitor, întors, în sfârșit, acasă și primind iertarea și îmbrățișarea Lui. Neputând ierta, am ieșit din Rai și am continuat aventura plină de egoism a celor care și-au construit ziduri și turnuri care să-i ferească de orice amenințare a vindecării de neputința iubirii de frate.

Postul ne întristează și ne dezvăluie adevărata față de ipocriți. Întunecați la față, suntem convinși că facem vreo favoare lui Dumnezeu prin ajunarea noastră. Privim încruntați la simplitatea uitată a hranei și ne-am dedulcit cu rafinamentul culinar al cărnurilor. Singurul motiv al vreunei renunțări ține de ilustra noastră persoană sau de niscaiva imperative medicale. Cele duhovnicești, uitate în istoria recentă sau îndepărtată a bunicilor și străbunicilor noștri, ne înspăimântă sau ne lasă indiferenți, după caz. Am uitat că a posti înseamnă a te arăta Tatălui ceresc. A-L vedea pe El, în intimitatea cea mai sensibilă a propriei ființe, pentru a ne bucura de atenția Celui care vede ceea ce oamenii nu pot vedea la noi. Postul înseamnă să știm cine suntem cu adevărat, nu cum ne-ar plăcea să ne vadă alții.

Poate că lucrul pe care știm să îl facem cel mai bine e acela de a acumula. Bogății de tot felul se arată în fața ochilor noștri lacomi, gata de a fi cucerite cu orice preț. Adulmecate încă din copilăria noastră, avuțiile ne provoacă imaginația și ne stimulează dorința nesăbuită de a avea, sacrificând pe oricine ar sta în calea noastră. Primul lucru pe care îl face un bogat e acela de a-și pune la adăpost averea. Asigurată riguros împotriva furilor și tâlharilor, ea este ținută departe de ochii lumii sau, de cele mai multe ori, desfășurată ostentativ ca semn al deplinei lui reușite.

Cu toate acestea, comorile pot fi adunate, dar în Cer. Pentru că acolo este destinația finală a oricărui drum ce trece prin nenumărate câștiguri și pierderi. Pentru că acolo tânjește inima noastră să fie și să-i fie ostoit nesfârșitul dor de a bate în ritmul Iubirii. Și, mai ales, pentru că nu putem lua de aici nimic cu noi: toate sunt pline de sânge, de durere și de invidie. Trecute prin diferite mâini și inimi, aurul și argintul lumii și-au pierdut urma în bezna mormintelor ce s-au zidit mereu pe ele.

Și cum am putea deveni bogați? Iertând, ajunând, renunțând. Restul e deșertăciune și vânare de vânt.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur”