Sunt zile în care nu știu neapărat ce să vă spun. Circulă în interiorul minții mele idei dintre cele mai variate, însă fie nu mă pot hotărî la care să mă opresc și pe care să o dezvolt, fie niciuna nu mi se pare îndeajuns de interesantă încât să fie exprimată în cadrul unui articol. De aici trag două concluzii: sunt nehotărâta și relativ nesigură pe mine. Desigur, aceste judecăți nu decurg exclusiv din ideea de mai sus, ele își au origini puternic înrădăcinate în conștiința mea. Știu despre ce vorbesc și câte alte sute de exemple am în minte atunci când afirm despre mine că, oricât de tare îmi displace să recunosc, sunt o tipă nehotărâtă și nesigură pe sine.

De treaba aceasta nu mi-am dat seama prea târziu în viață, din contră, aș putea spune că încă de la o vârsta fragedă am sesizat cât de greu îmi este să mă decid între doua lucruri. Chiar dacă la început părea amuzant, în timp aceasta nehotărâre a început să devină ceva serios, iar mie să îmi fie extrem de greu să iau hotărâri de una singura. Nu este greu să vă imaginați cam cât de dificil mi-a fost să cresc într-o lume a femeilor independente, eu rămânând o copilă capricioasă, nesigură și ezitantă!

Sunt caracterizată de principii puternic individualizate, mă judec pentru fapte și gânduri minore, sunt aspră și uneori prea dură cu mine însămi. Cu toate acestea, nu uit să fiu bună cu mine, să-mi spun că pot mai mult, să mă ascult, să mă tratez cu clemență, să mă iubesc și, din când în când, chiar să mă alint fără să am apoi mustrări de conștiință. O parte rea și o parte buna, o personalitate dublă și oscilația constantă între doua sau chiar mai multe lucruri. Și iată că nehotărarea nu mai pare chiar atât de catastrofală. Sau poate că toate acestea sunt scuze.

Nehotărârea această pe care o am de când pot să îmi aduc aminte, consider că are la origini și răsfățul cu care m-a tratat viața, cu care m-au privit ai mei. Pe premisa că dacă nu pot alege între două jucării, le pot avea pe ambele. Și dacă am explicat, în linii mari, nehotărârea, ce ne facem cu nesiguranța?

Nesiguranța tind să cred că face parte din natura individului. Ne naștem în credințe care ne formează încă de la început și care ne insuflă ideea că o forță superioară ne ghidează, astfel că nu suntem nici atotputernici, nici atotștiutori. Și așa și este. Universul, Creatorul, Natura, Energia. Indiferent de crezul fiecăruia, există ceva mai puternic. Ceva sau Cineva care a dat naștere unui mecanism perfect și fără de cusur: omul.

Și nu, nu de această nesiguranță vorbeam la începutul articolului, ci de cea care are la origine complexul, stima scăzută de sine, teama de eșec, frica de penibil. Nesiguranța pe care o putem lucra, cea pentru a cărei estompare au fost scrise cărți și s-au ținut prelegeri. Accea pe care mamele încearcă să nu le-o insufle copiilor. E ca atunci când tatăl tău îți spune că te descurci la orele de fotbal, chiar dacă în ultimele meciuri tu ai reușit să marchezi doar un..autogol.

Desigur, nesiguranța și nehotărârea sunt caracteristici cu care poți să trăiești. Este bine, însă, să le conștientizezi la timp și să încerci să faci în așa fel încât să nu te afecteze. Cel puțin nu prea tare. În orice caz, așa cum vă spuneam încă de la început, sunt de atât de mult timp nehotărâta și relativ nesigură pe mine, încât dacă într-o zi n-aș mai fi așa, nu m-aș mai putea recunoaște.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.