Și acum îmi răsună în urechi bocetul prelung al bătrânelor care își plângeau morții. Dimineți duminicale ale copilăriei mele în care, îmbătat de aerul tare ai Răsăritului, ascultam nedumerit ecoul acelui dor pe care nu îl înțelegeam atunci. Mireasma tămâiei care lua locul aburului matinal într-un cimitir al Învierii îmi umplea inima de bucuria nădejdii. Nu mă simțeam singur în acel loc al Prezenței.
Apoi intram în biserica satului neamului meu. Întotdeauna priveam la scena Judecății zugrăvită în dreapta și, pentru prima dată, luam cunoștință de grozăviile la care se pot deda oamenii. Focul cel veșnic mistuia toată această răutate și îi dezvăluia deplina urâțenie. În dreapta, aveam să aflu ce se întâmplă cu cei care dorm Duminica: în cel mai autentic stil oriental, diavolul clătina deasupra lor un reconfortant evantai.
Se auzeau, deja, cântările din interior. Executate cu măiestrie de un venerabil cântăreț „cu școală”, m-au marcat pentru întreaga viață. Vocea preotului se înălța cu putere și atunci am înțeles că nu se poate atinge Cerul fără ca inima să nu se umple de căldura tainică a Duhului. Învățam ce înseamnă frumusețea nobilă a Ortodoxiei. Chipuri îmbătrânite, înfrumusețate de asceză și de rugăciune, buna cuviința firească a oamenilor care nu îndrăzneau să își ridice ochii la cer. Semănau foarte mult cu sfinții de pe pereții bisericii în care m-am botezat, eu și toți ai mei, unde am plâns pe cei dragi și ne-am adunat sub acel acoperiș al Luminii neînserate.
Biserica se prelungea în fiecare ungher al satului: pe pereții plini de icoane ai bunicilor, în candelele aprinse de fiecare sărbătoare, în vechile troițe care nu lipseau de pe vreo uliță. Mi-l amintesc mereu pe bunicul meu, slujitor al stranei timp de peste 60 de ani: felul în care se ruga, accentuând fiecare cuvânt, gesturile largi și liniștite, privirea cruntă atunci când rânduiala nu(mai) era respectată. Și o blândețe ascunsă în discreția bunătății cu care făcea milostenia: nu ne așezam la masă până ce nu mânca bătrâna găsită într-o troiță, în vremuri imemoriale, și pe care o îngrijea ca pe sine însuși. Când a văzut cărțile tânărului care se încumetase să meargă pe această cale a slujirii Lui, le atingea cu infinită grijă, ca pe o Sfântă Evanghelie. Totul era vedere, întâlnire, rugă și lumină.
Și pentru că nu avusesem niciun merit în toată această Frumusețe, am realizat pentru o clipă că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.

Pr. Prof. Alin Marian Pleșa, profesor al Seminarului Teologic din Târgoviște „Sfântul Ioan Gură de Aur „