Nu-mi aduc aminte să fi abordat niciodată sustenabilitatea, protejarea mediului înconjurător, schimbările climatice sau impactul pe care îl are omul asupra naturii, cu toate că în viața de zi cu zi mi se întâmplă adesea să vorbesc despre toate aceste lucruri care, consider eu, au o importanță covârșitoare. Mă reîntorc în copilărie și realizez că încă de atunci, în mintea mea, au fost implementate anumite aspecte. Am învățat de la ai mei că planeta nu este coșul meu de gunoi, iar în loc de desene animate mă uitam ore în șir la documentare cu animale. Nu știam să citesc așa că tata obișnuia să-mi povestească, pe înțelesul meu, în funcție de imagini. Recunoșteam mai multe tipuri de antilope și știam care este ierarhia într-o turmă de elefanți.
Mai târziu, probabil la grădiniță, m-am îndrăgostit iremediabil de lumea marină. Tot acolo am învățat de ce este bine să plantăm copaci, de ce unele animale pot fi domesticite, iar altele nu, dar și care este diferența dintre ele și cele sălbatice. Școala mi-a deschis orizontul spre științele naturii, spre colectarea selectivă, iar la liceu m-am implicat în numeroase proiecte cu scop educativ, legate de protejarea mediului înconjurător.
Ce vreau să spun cu toate acestea este că informația există la tot pasul, că trebuie doar să fim dispuși. Că putem învăța, în fiecare zi, exact ca atunci când eram copii. Este adevărat că putem avea impresia că timpul s-a micșorat, însă în fond el este același. S-au schimbat activitățile și responsabilitățile noastre, ni s-au schimbat percepțiile. Ne rămân, însă, afinități încă de când eram mici. Ale mele se leagă de animale. De lumea savanei, de cea a junglei.
Astăzi m-am gândit să scriu despre ceva ce am văzut aseară, la televizor. O emisiune născută, cred eu, din dorința de a trage un semnal de alarmă. Pe parcursul acesteia ne sunt prezentate cazuri în care omul a devenit din vânător, vânat. Tragic. Atacuri pe pământ sau în larg, ale unor animale sălbatice asupra unor oameni aparent nevinovați. Spun aparent având în minte interviurile lor de după. Nici măcar unul singur nu vorbea despre bestiile care aproape că i-au ucis. Toți susțineau că încălcase un teritoriu care nu le aparținea și că asemeni oricărui om, animalul a acționat în consecință.
Aseară mi-am confirmat încă o dată că sunt oameni care nu se cred stăpânii teritoriilor, mărilor și ai oceanelor. Cu toate acestea, însă, înțeleg că procentul este relativ mic (vezi contexul mondial în care trăim!).
Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.














