Am pledat de când mă știu pentru relațiile de prietenie sincere, frumoase, bazate pe respect reciproc. Am susținut întotdeauna ideea de sprijin, de ajutor, de evoluție. Mi-am imaginat mereu prietenia ca fiind o scară spre “mai mult”, spre “mai bine” și cred cu tărie că doar cei ce au capacitatea necesară de a înțelege că egoismul, invidia și răutatea nu au ce căuta într-o astfel de relație pot ajunge cu adevăra să îi cunoască valoarea.

Iubesc provocările mentale la care mă supun în fiecare zi oamenii din jurul meu. Am prietene cu care vorbesc despre viitor, prietene cu care ating subiecte ca religia, economia, cultura. Am și prietene cu care îmi place să ies la cafea și să nu ating neapărat discuții foarte personale, dar și prietene cu care mă aud extrem de rar. Pe toate le consider la fel: ale mele. Fiecare are un loc al ei și am învățat în timp că nu există o “cea mai bună”, ci există cea pe care o sun atunci când am o problemă în dragoste, cea căruia îi scriu când vreau să ies în club, cea pe care o caut zilnic, căci este supărăcioasă, dar și cea pe care nu am mai văzut-o de peste trei luni.

Zilele trecute una dintre prietenele mele m-a întrebat răspicat “care crezi că este menirea ta?” – și m-a blocat. Genul acesta de discuții am cu oamenii din jurul meu, genul acesta de întrebări mă provoacă și îmi pun mintea la contribuție, genul acesta de prietene am!

Am încercat să găsesc un răspuns multe ore după ce mi-a fost adresată întrebarea și în cele din urmă am realizat că, de fapt, eu sunt menirea mea. Toată viața m-am luptat să fiu într-un anumit fel. Întreaga mea existență m-am străduit să învăț, să sprijin, să ofer. Consider că eu sunt menirea mea și am venit pe pământ să mă clădesc cum pot eu mai bine și mai frumos. Când faci din tine proiectul tău de suflet e greu să ajungi la stadiul de om mulțumit. Poți mereu mai mult, e loc întotdeauna de mai bine.

Articolul de astăzi este, după cum se observă, unul lejer, căci și așa contextul modial ne pune destul de tare în dificultate. Consider că dacă în unele momente nu alegem să vorbim despre învățământ, sistem medical, război, nu înseamnă că nu ne pasă, ci poate că pur și simplu..am obosit. Viața este și despre momentele ce ne hrănesc sufletul, despre o simplă cafea într-o dimineață de primăvară, despre o carte bună pe care o citim după muncă, despre o seară de spa, acasă. Sau poate că viața, uneori, este numai despre asta. Despre inima noastră care bate la unison cu toți cei pe care i-am cunoscut la un moment dat, despre toți cei care, fără să ne dăm seama, ne ajută să ne clădim, despre prietenii noștri, despre familia pe care o avem. Căci nu există om, experiență sau sentiment care să nu fi erodat în noi înșine. În fond, luptăm toată viața ca niște roci sedimentare.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.