Nu știu dacă există o viață viitoare, însă mă asigur în fiecare moment al prezentului că visez cât pentru noua vieți. Sunt îndrăgostită irevocabil și iremediabil de povești. Mă însuflețesc la ideea unui nou tărâm, cu noi personaje și cu noi aventuri, cu o acțiune care se desfășoară doar dupa propriile-mi reguli. În vis, sunt autoarea unui roman al cărui narator sunt tot eu, la fel și personaj, și critic, și fan.

Să evadez într-o lume doar a mea a fost întotdeauna o binecuvântare (și un blestem!). Mi-am imaginat planete și galaxii îndepărtate și mi-am făcut scenarii dintre cele mai ireale. M-am hrănit de când mă știu cu poveștile din imaginația mea și am dat putere gândurilor. De fiecare dată când nu mi-a convenit neapărat un anumit lucru, mi-am închipuit că acesta nu se întâmplă – sau cel puțin nu așa cum nu aș fi vrut eu. Am construit și am demolat din temelii până când lumea mea a devenit perfectă.

Știți genul acela de scenarii pe care ni le facem in mintea noastră și care, cumva, fără vreo explicație anume, ne hrănesc sufletul? Eu fac asta de când mă știu! După o discuție mai aprinsă, după un moment mai romantic, după o situație mai tensionată sau după cine știe ce episod banal din viața de zi cu zi, merg acasă, departe de agitație, și îmi imaginez. Gândesc și regândesc până când, în mintea mea, întâmplarea capătă proporții dintre cele mai nebănuite, dintre cele mai puțin realizabile.

Am fost criticată de-a lungul timpului de foarte multe ori pentru acest obicei al meu. Mi s-a spus că gândesc prea mult, prea departe, însă nimeni nu m-a convins niciodată să renunț la această parte a mea care mă urcă pe cele mai înalte culmi ale fericiri și, în același timp, mă coboară în cel mai adânc abis. Spuneam mai sus că binecuvântarea și blestemul sunt, poate, cele mai importante caracteristici ale acestui fapt. N-am spus-o derizoriu. Uneori chiar gândesc aceste povești la o intensitate care ajunge să mă doară fizic – în piept, care îmi taie resperația și care răpește orice gram de bucurie prezentă. Alteori acestă lume a mea îmi oferă oportunități infinite.

Mă aflu de când mă știu la graniță, ca o refugiată a vieții prezente, care aleargă spre o viață trecută și spre o viață viitoare în același timp, iar tot ce reușește să facă este să râmână prinsă într-o viață ce capătă sens și este reală doar în mintea ei.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.