Sunt sociabilă, volubilă și ușor de cucerit. Mă îndrăgostesc rapid de oamenii veseli, pozitivi, cu care pot discuta chiar și pe cele mai dificile subiecte. Am de când mă știu o carismă pe care o întrețin încă de când am conștientizat-o. Fizicul poate că nu m-a ajutat de fiecare dată, și nici emotivitatea excesivă, însă mintea și farmecul peronal mi-au fost mereu aliate.

Nu m-am lăudat niciodată cu ce am și nici nu am scos în evidență ceea ce îmi lipsește, însă am știut să las întotdeauna în urmă un zâmbet – sincer sau ironic. Expresivitatea debordantă m-a făcut să câștig inimi, dar tot din pricina ei am avut în anumite momente de pierdut. Nu știu să mint sau să mă prefac. Rare au fost momentele în care un interes ascuns sau o răzbunare prostească m-au făcut să-mi ascund intențiile.

Cred că o calitate ce cu ușurință se poate transforma în defect, cel puțin în ceea ce mă privește, este empatia. Sunt miloasă și bună. Mă lipesc ușor de oameni, cu toate că trecerea timpului mi-a dovedit că nu întotdeauna procedez bine. Așteptările, sau mai bine spus neridicarea la nivelul lor, m-au întristat dintotdeauna. Sunt ca un copil mic care a crescut puțin mai mare.

Nu duc niciodată lipsă de subiecte, mă plictisesc fie foarte greu, fie extrem de repede – în funcție de situație. Am mereu ceva de făcut, chiar dacă îmi place sau nu să fac acel ceva. Vorbesc din suflet și cu fiecare ocazie. Îmi întreb vecinii cum se simt, pe doamna de la magazin ce a mai făcut, iar schimbul acesta este reciproc – de vreme ce chiar și în cele mai neobișnuite momente oamenii străini și nu numai simt să îmi vorbească.

Deunăzi îmi spunea cineva că zâmbesc de fiecare dată când mă vede, iar eu n-am îndrăznit să contrazic, căci într-adevăr să râd este ceva ce mă împlinește extrem de tare. Mie imediat îmi recunosc cei din jur o zi proastă. La fel de “imediat” cum, tot ei, îmi pot schimba starea cu ușurință. M-am gândit de numeroase ori că m-am născut să fiu în slujba celor din jur și nu de puține ori m-am certat că uneori uit să fiu și în slujba mea.

Nu sunt perfectă și nici nu mă declar așa, nici pe departe. Dar exact asemeni unui copil mic care greșește, și eu mai am scăpări. Dumnezeu mi-e martor, însă, că le regret pe toate. Am scris aceste rânduri ca pe ceva ce vreau să-mi dăruiesc mie, după o perioadă dificilă. Și poate că astfel de articole vor mai urma. În fond și la urma urmei, sunt ca un copil mic care a crescut puțin mai mare.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște