Absența mea din ultima săptămână a fost justificată, însă nu despre ceea ce s-a întâmplat vreau să vorbesc astăzi, am să găsesc un alt moment, unul mai potrivit, mai calm și nu atât de apropiat. Astăzi vreau să aduc în discuție oboseala letargică care, observ din ce în ce mai des, zace în fiecare dintre noi. Ne este din ce în ce mai greu să ne punem în starea de a face lucruri, de a curăța casa, de a aranja dosarul cu acte, de a ieși la o cafea cu prietenele. Suntem atât de obosiți încât ajungem să nu mai spunem ce ne dorim, să nu mai visăm, să ținem înăuntrul nostru frustrări și bucurii.

Aud atât de frecvent sintagma “am obosit” încât am impresia că în curând o să fim prea obosiți să mai fim noi. Ne obosește trecerea timpului, ne obosesc oamenii, vremea, ne obosesc până și vacanțele după care tânjim luni întregi, dar din care ne întoarcem, evident, obosiți.

Vorbeam zilele trecute cu cineva care îmi spunea că societatea este de vina, apoi mi-am adus aminte de un articol în care vorbeam vehement despre societate și despre sistem, și cum ambele suntem nimeni alții decât noi. Oare ne obosim unii pe alții punând presiune pe absolut tot ce facem? Oare cât va mai dura până când vom fi prea obosiți să mai facem orice?

Avem job-uri, ne ocupăm de case, de căsnicii, de sănătatea fizică și de cea mentală, de viața socială, ne implicăm în evenimente și în acte de caritate, ne vizităm rudele, culegem grădinile, facem cumpărături, gătim. Când, oare, trăim? Trăim doar în cele două săptămâni de concediu de odihnă pe care le avem o dată pe an? Și atunci reușim să ne odihnim cu adevărat sau doar ne obosim extrem de tare din dorința de a face ceea ce în restul anului suntem oricum prea obosiți să facem?

Socot că ne aflăm într-un cerc vicios de care nu doar că ne-am legat cu lanțuri mentale de fier, ci pe care noi l-am creat. De parcă la un nivel superior ne-am luat între noi de mâini și am dat naștere unei sfere care nu doar că nu ne lasă să fim liberi, ci care, în cele din urmă ne va sufoca.

“Am obosit!” îmi spun frustrată și resemnată în același timp. Somnul oricum nu este de ajuns, însă am siguranța că nu lipsa lui îmi provoacă osteneala oaselor și a minții. Am obosit, dar nu știu să spun de ce, ori cine m-a făcut să mă simt așa. Când eram mică, circula pe internet o vorbă: „Am obosit! Opriți planeta, vreau să cobor!”

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște