Eu și oamenii din jurul meu, natura și experiențele de zi cu zi sunt cele care îmi servesc de fiecare dată subiecte noi și care reprezintă pietre de temelie ale textelor mele. Astăzi vă vorbesc despre ușurința cu care aleg cei de lângă noi să ne eticheteze, despre maniera în care ei simt să discute despre propria noastră persoană, dar și despre ceea ce înseamnă acest obicei, de fapt.

Oamenii, fără excepții – cred eu, au tendința să proiecteze asupra altor oameni propriile frustrări și propriile nereușite. Atunci când se întâmplă să am o părere bine argumentată și să încerc să fac interlocutorul să vadă și partea mea de adevăr, sunt catalogată drept obraznică. Atunci când aleg să nu spun nimic din teama de a nu mă certa, de a nu deranja, sunt etichetată drept prostănacă și ușor de manipulat, ori de influențat. Atunci când îmi mențin punctul de vedere asupra unui lucru pe care știu cu siguranță că îl fac bine, de pildă treburi legate de job pe care știu să le fac și pentru care sunt practic plătită, iar cel cu care am o discuție încearcă cu tot dinadinsul să susțină că greșesc, dacă nu cedez înseamnă că sunt arogantă.

Acestea reprezintă doar câteva exemple, însă lista este una lungă și zi de zi astfel de etichete ne sunt atribuite de cei din jur. Maniera în care oamenii decid să discute despre alți oameni este, după părerea mea, una lașă. Atunci când ceva nu îți place, omului trebuie să i-o spui în față, nu pe la spate. E ca și cum aș vrea să cumpăr un kilogram de mere de la alimentară și i-aș spune asta brutarului. Cu ce ar putea el să mă ajute? În mod evident, cu nimic. Ca să deslușesc acest tip de practică am încercat de-a lungul anilor să înțeleg de ce oamenii aleg să se comporte așa. Astfel, am ajuns la concluzia că ce spunem pe la spate, și nu în față, reprezintă, de fapt, ceva ce nu ar trebui niciodată să spunem, iar noi știm că nu ar trebui să spunem, tocmai de aia alegem să nu spunem în față; și pentru că totuși nu ne putem abține, o spunem pe la spate. Dacă declar despre o colegă că este ignorantă, însă ignoranța ei nu mă afectează, o spun degeaba. Este ca și cum aș afirma că este prost îmbrăcată. Este posibil ca doar în viziunea mea hainele ei să fie urâte, iar în a ei ele să fie extraordinar de frumoase. Revenind la afirmația despre ignoranță, spunându-i în față ce cred, ea ar putea să îmi explice de ce nu am dreptate, iar eu aș putea chiar să realizez că nu am, însă admiterea unei greșeli sau a unei etichete aplicate prost mi-ar răni orgoliul, așa că mai bine o vorbesc pe la spate.

Atunci când alegem să etichetăm un om drept prea slab sau prea gras, nu spunem niciodată această remarcă omului respectiv, ci doar altor oameni. De ce? Pentru că spunându-i treaba asta în față am admite că, în realitate, ceea ce spunem are o valoare. Și noi știm că, de fapt, nu are. Pe mine nu mă încurcă cu nimic și nici nu mă deranjeaza kilogramele unei prietene, vorbind despre ele ar fi pură cleveteală. N-avem curaj să vorbim cu cei din jur răutățile pentru că știm că ele nu reprezintă decât niște simple frustrări legate de propria noastră persoană. Atunci când cineva are ceva ce ne-am dori, ori reacționează așa cum visăm să o facem și noi la un moment dat, bârfim. Vorbim, de fapt, despre noi, despre cât de răi, de goi și de frustrați suntem, nu despre cum se îmbracă, ori despre cum vorbesc ceilalți. Data viitoare când vrei să o critici pe Ana, gândește-te dacă ai putea să o faci de față cu ea, iar dacă consideri că nu, nu o mai critica deloc. Ana nu este responsabilă pentru frica ta sau pentru ceea ce îți lipsește ție.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.