Așa cum v-am obișnuit de mai bine de doi ani, mă citiți la sfârșitul fiecărei săptămâni, indiferent de anotimp. Este de la sine înțeles că articolele sunt redactate cu ceva vreme înainte, astfel încât la voi să ajungă în diminețile de weekend și să vă fie partenere de cafea – sau cel puțin așa îmi place să cred. Cu toate acestea, însă, țin cont de momentele calendaristice importante ce urmează să vină, și chiar dacă de pildă Crăciunul nu pică întotdeauna la sfârșitul săptămânii, vă urez încă din timp sărbători fericite.

Astăzi este marți, ultima zi din luna mai. Mâine, firesc, calendarul va arata data de 1 iunie, iar pe mine mă bucură într-o manieră greu de explicat ideea că în această zi, orice adult redevine, chiar și pentru puțină vreme, copil. Pentru că atunci ne doream să creștem mari, iar acum ne dorim să fim, măcar și pentru o clipă, mici, va urez vouă, copiilor de atunci și de acum, la mulți ani!

Copilăria nu reprezintă un subiect străin pentru mine, iar de-a lungul timpului am abordat de numeroase ori acest aspect al vieții noastre. De fiecare dată cu nostalgie, cu dor, cu bucurie, niciodată cu mâhnire, ori cu întristare.

Copilăria reprezintă, cel puțin în viziunea mea, tărâmul sigur și magic în care ne putem întoarce ori de câte ori ne simțim triști, goi, singuri și nefericiți. Nu este un secret pentru nimeni, ba mai mult, chiar eu am afirmat de foarte multe ori că această perioadă din viața mea a fost una frumoasă și fericită, considerându-mă un om norocos pentru modul în care ai mei m-au tratat întotdeauna. Știu, nu pentru toți lucrurile au stat la fel de roz, astfel că în cele ce urmează vorbesc strict despre experiența mea.

Copilăria este darul cel mai de preț pe care părinții îl pot oferi copilului. Înveți de mic bunele maniere, cum să te comporți și cum să nu te comporți în societate, cum să mănânci, cum să vorbești și cum să îi tratezi pe cei din jurul tău. Copilăria este cadoul cel mai frumos pe care mama și tata ni-l fac. Darul pe care îl purtăm cu noi întreaga viața.

N-am să insist pe cuvinte pe care vi le-am mai spus deja, însă fac o paralelă cu un alt dar prețios, pe care de această dată nu părinții mi l-au oferit, dar care, cumva, se leagă de copilărie. Eram adolescentă, undeva la granița dintre om mare și om mic, când citeam despre dragoste. Citeam că omul potrivit, alesul, este cel alături de care poți să râzi, iar astăzi realizez că într-adevăr așa stau lucrurile. Sunt norocoasă nu doar pentru copilăria mea fericită, ci și pentru că viața mi-a scos în cale un om în fața căruia pot să fiu eu, un copil mic care a crescut puțin mai mare.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște