Așa cum vă povesteam zilele trecute, seria articolelor de vară a debutat deja de câteva săptămâni. Iunie, lună caldă și roditoare, cu cireșe mari, pietroase și cu roșii de grădină zemoase și gustoase. Iunie, luna mea iubită, luna în care mă serbez, luna care îmi șoptește la ureche că a mai trecut un an, dar că mulți alții mă așteaptă în față.

Vremea de afară este perfectă. Diminețile și serile sunt răcoroase exact cât trebuie pentru a-ți acoperi umerii deja puțin bronzați. Amiezile sunt dogoritoare, însă aerul nu este atât de cald încât să devina supărător, ori deranjant. Litoralul este fix cum l-ai lăsat vara trecută: viu, vesel, colorat, plin, iar marea, marea este blândă, frumoasă și plină de emoții.

Știți deja, sper, că redactez în acest registru dintr-un motiv bine întemeiat: așa cum cei mici așteaptă vacanța mare, eu aștept concediul de odihnă – prea scurt, și asemeni perioadei în care ne aflăm, “de vară”, ca să păstrăm tonul. Cele câteva zile libere pe care le avem în timpul anului sunt, după părerea mea sau cel puțin pentru mine, momentul meu de relaxare. Oricât de lejer este job-ul pe care îl ai, nu pot să cred că lipsa stresului este una dintre componentele acestuia. Afirm toată ideea din punctul de vedere al unei persoane pe care o deranjează teribil programele fixe, punctualitatea nefiindu-mi niciodată calitate.

Revenind, eu aștept cu neastâmpăr până și weekendul, zilele săptămânii părându-mi că se scurg prea greu, astfel că nerăbdarea concediului de odihnă este pe deplin justificată. Încă de când m-am angajat și indiferent de locul de muncă pe care l-am avut, am mers după aceeași rețetă: jumătate vara, jumătate iarna. Cele două momente ale anului care mă încântă peste măsură. Vara, de cele mai multe ori, plec de acasă, petrecând vacanța pe meleaguri necunoscute. Aleg litoralul, chiar dacă nu exclusiv, căci apa rămâne una dintre cele mai mari iubiri ale mele. Împachetez un bagaj mare (oricât de mic îmi propun inițial să fie), căci sunt genul de om care, fix înainte să iasă pe ușă, îndeasă în geantă încă două, trei tricouri, în mod impulsiv, pe premisa “să fie, că nu știu niciodată când am nevoie de ele”. Greșesc, nu mi-a s-a întâmplat nicicând să folosesc tot ce am luat la mine, ba chiar m-am întors acasă cu mai multe, căci nu m-am putut abtine să nu achiziționez te miri ce prostioară din te miri ce bazar. În cealaltă extremă, concediul programat în timpul iernii îl petrec cu precădere acasă, înconjurată de familie, alegând ornamente pentru brad și bucurându-mă de sărbători. Atmosfera este magică, iar eu mă reîntorc de fiecare dată în copilărie. Nu cred că am fost niciodată plecată de Crăciun. Așa cum mai cred că aceasta este sărbătoarea mea preferată.

Imediat ce începe noul an, visez cu ochii deschiși la concediul de vară, la locurile în care am să merg, la hainele pe care o să le îmbrac, la minunățiile acestei lumi care așteaptă să fie descoperite, la vacanțele mele perfecte, la relaxarea supremă, la valuri, la bronz, la plajă. Și imediat după ce toate acestea trec, gândurile mi se îndreaptă către vacanța de iarnă, către familie, către bradul de Crăciun, câtre magia luminițelor aprinse, câtre mirosul gerului, câtre căldura casei mele. Visez la vară și la iarnă, la vacanțele mele scurte, dar pline, de parcă aceste momente ar fi singurele care contează – și poate că așa și este.

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște