You are currently viewing NERĂBDAREA UNUI COPIL CARE ABIA AȘTEAPTĂ VACANȚA MARE – ALEXANDRA MARINESCU

NERĂBDAREA UNUI COPIL CARE ABIA AȘTEAPTĂ VACANȚA MARE – ALEXANDRA MARINESCU

Există multe feluri de nerăbdare, de neastâmpăr, însă astăzi mă raportez la cele care exprimă mai degrabă entuziasmul, decât nervozitatea. Am trecut în ultima săptămână printr-o stare pe care nu știu cum altfel mai bine să o descriu decât ca pe “nerăbdarea unui copil care abia așteaptă vacanța mare”. Suntem în plină vară, luna iunie este pe sfârșite, iar cele două săptămâni de concediu de odihnă pe care le am sunt singurul lucru la care visez momentan.

Desigur, visez la o plajă pustie, la valuri sărate și la un soare blând, dar, în mod firesc pentru cineva care iubește atât de mult litoralul, pentru mine, concediul de odihnă înseamnă toate acestea. Mi-am propus să fiu plecată cât de mult se poate, însă, ca de fiecare dată, am luat în calcul și cele două zile pe care vreau să le petrec acasă. Întotdeauna încerc să îmi rezerv, la întoarcerea din concediu, câteva zile pentru mine, pentru a inhala mirosul casei mele după care tânjesc atât de tare cât nu sunt acolo. Și-apoi, să fiu total sinceră? Dacă încep jobul imediat ce m-am întors dintr-o călătorie, simt ca toată relaxarea acumulată în vacanță îmi este răpită.

Oricât de nemulțumită am fost la un moment dat de casa mea, de canapeaua nu foarte modernă sau de prostia aia de întrerupător care mă sâcâie teribil, revenirea în interiorul ei este de fiecare dată dulce, dintre cele mai dulci. Pereții unei locuințe țin în ei clipe fericite și clipe mai puțin fericite, râsete și suspine, declarații de dragoste sau țipete, mângâieri sau insulte, dar și alte amintiri ale noastre la a căror naștere au fost martori. Am în jurul meu numeroase cunoștințe, prieteni sau chiar membrii familiei care, de-a lungul timpului, și-au schimbat locuințele. Chiar lunile trecute ajutam într-un astfel de moment cu căratul unor lucruri agonisite de mama prietenei mele în ultimii douăzeci de ani. Îmi spuneam în sinea și în mintea mea “N-aș putea!”.

Da, amintirile le păstrăm în suflet, în minte, poate în fotografii. Fotografii pe care le putem lua cu noi oriunde am alege să ne mutăm în lume, însă colțul peretelui pe care l-am ciobit, mică fiind, cu capul și care mi-a adus în frunte un cucui de care a râs toată familia, luni la rând, și în urma căruia, chiar și acum, dupa ani și ani, unchiul meu mă întreabă de fiecare dată când mă vede dacă mă mai doare capul? Acel colț de perete nu-l pot lua cu mine, iar când mă gândesc la pățania mea, mă uit la el și zâmbesc asemeni unui complice. “Te atașezi prea mult de lucruri!”, îmi spunea o amică zilele trecute, și citind rândurile de mai sus, tind să îi dau dreptate.

Revenind la concediul meu de odihnă, abia aștept să vină, iar apoi abia aștept să mă întorc acasă la mine și să trag în plămâni aerul casei mele. Oricum, am trecut în ultima săptămână printr-o stare pe care nu știu cum altfel mai bine să o descriu decât ca pe “nerăbdarea unui copil care abia așteaptă vacanța mare”.

 

 

Pasionată de artă în toate formele ei, Alexandra Marinescu este master al Facultății de Științe Politice, Litere și Comunicare, Universitatea Valahia din Târgoviște.